Anii ’80 au fost, pentru mine, undeva intr-o comuna de langa Craiova. Pe vremea aia, vacantele de vara aveau un program fix, pe care nu-l negocia nimeni cu mine si n-aveai cum sa te fofilesti. Dimineata mergeam cu oile, cu vaca prin hartoape, iar duminica aveam sarcina clara, trebuia sa il schimb pe bunicul pentru cateva ore bune la gradina de la Lala. El pleca la adunare, fiind crestin dupa Evanghelie, si ma lasa pe mine de straja. Ma trezeam dintr-odata singur singurel, in mijlocul campului, unde nu se auzea decat vantul si cate o caruta care trecea o data la ora pe drumul mare. Timpul parca se bloca pe loc deasupra pamantului uscat.
Gradina aia era plina de de toate. Rosii, castraveti, ardei, pepeni, lubenite, vita de vie, cam tot ce voiai. Punea bunicul o gramada de munca si de rabdare acolo si, ce-i drept, toate aveau un gust cum nu mai gasesti azi. Dar pentru mine, la varsta aia, toata bogatia aia din straturi nu valora doi bani. Cand esti copil, nu-ti pasa tie de agricultura. Singuratatea aia apasatoare din mijlocul campului facea ca orele sa treaca incredibil de greu, de parca se lungise timpul. Ascultam greierii pana imi tiuiau urechile, ma uitam lung pe drum pana ma usturau ochii si asteptam sa se intample dracului ceva care sa sparga monotonia aia crunta. Ne doream cu disperare sa evadam din linistea aia perfecta.
Apoi, pe la pranz, cand soarele incepea sa arda de-a dreptul, parca se schimba treaba. Incepea sa apara tineretul din sat care mergeau la scaldat, spre garla. Veneau in grupuri, galagiosi si pusi pe sotii, si dintr-odata tot campul ala mort invia.
Ii strigam de la gard si ii chemam inauntru. Le dadeam lubenite reci, rosii proaspete abia rupte de pe vreji sau ce mai gaseam prin gradina bunicului. Stateam cu ei la umbra, povesteam toate prostiile, radeam de ne prapadeam si, pentru cateva ore, uitam complet ca sunt paznic in pustietate. Zilele alea lungi si plictisitoare deveneau de-a dreptul faine doar pentru ca aveam cu cine sa schimb doua vorbe.
Astazi, cand ma gandesc la duminicile alea de la Lala, imi dau seama ca nu de lubenite imi era mie dor de fapt. Dorul meu e de oamenii aia care veneau de la garla si ma scapau de urat, oameni care reuseau sa imi schimbe instantaneu toata ziua si sa o faca sa ramana vie in capul meu si dupa atatia ani de zile.
M-ai întors direct în livada bunicilor mei! Și la noi era o grădină plină de de toate și o grămadă de muncă pe care o urâm. Dar bunica avea un secret: ne strângea pe toți copiii din vecini acolo, la cules sau la treabă. Deși nu ne plăcea munca, pentru că eram o groază de copii la un loc, totul devenea o comedie totală.
Ne alergam printre pomi, făceam o tonă de năzbâtii și râdeam cu lacrimi unii de alții. Prezența lor schimba instantaneu totul și dădea o valoare uriașă timpului. Te înțeleg perfect: oamenii sfințesc locul și alungă urâtul. Totuși, mie, pe lângă dorul de acei copii și de râsetele noastre, mi-e tare dor și de gustul curat al roadelor de atunci… Ai scris minunat!