Bai, haideti sa va fac sa radeti…
Cu vreo douazeci si ceva de ani in urma, pe vremea cand era mIRC-ul la putere, pe la sfarsitul anilor ’90, inceputul lui 2000, stateam de vorba cu o tipa, Claudia. Era maritata cu un mormon, locuia in State si era cu vreo 18 ani mai mare ca mine. Acum, daca mai traieste, probabil mananca pensie de ceva ani buni.
Femeia era de o inteligenta rara. Avea un caracter al dracului de puternic, dar in acelasi timp era haioasa, plina de viata si genul ala de om care te facea sa razi din doua vorbe.
Vorbeam pe serverele Kappa. Cine stie, cunoaste. Eu nu stateam pe canalele de UnderNet unde statea lumea “normala”. Imi placea sa umblu pe unde era mai putina lume si mai multa nebunie.
Asa… sa revenim.
Vorbisem cu ea aproape sase luni. Despre toate prostiile posibile. Despre viata, familie, muzica, filme, femei, barbati, politica, ce mai… tot. Din cand in cand imi mai trimitea cate un cadou, ne mai auzeam la telefon, aveam deja tabieturile noastre. Vorbeam cinci, sase, uneori chiar zece ore pe zi. Nu mai aveam ochi pentru alta. Si credeam ca nici ea pentru altul.
Acum sa nu credeti ca duceam lipsa de femei. Vrajeala aveam si atunci, cum am si acum. Nu pot sa spun ca am avut multe femei, dar pot sa spun ca n-am avut femei urate. Putine, dar bune.
Intr-o zi deschid calculatorul si gasesc pe Yahoo Mail un mesaj de la ea.
“Bai, p#£@, pregateste-te, ca vin in Romania. Se marita o nepoata de-a mea.”
Am sarit ca ars. Am deschis imediat mIRC-ul sa vad daca este online. Era. I-am scris direct.
“Bai, ce-i cu mesajul ala?”
Incepe sa rada.
“Vin peste sase luni. Stau o zi la nunta si sase zile cu tine. Ce zici? Imi arati parcul din Craiova, iar eu iti arat tatele.”
Ba… jur ca atunci eram cel mai fericit om. Nu pentru tate. Sau, ma rog… nu doar pentru ele. Ma atasasem de femeia aia. Si simteam ca si ea de mine.
Culmea, din ianuarie pana in iunie timpul n-a trecut chiar asa greu. Parca fiecare zi ma apropia de momentul ala.
A venit ziua plecarii din State.
A ajuns cu bine in Bucuresti, a mers la nunta, iar acolo, dupa cum mi-a povestit, si-a turnat in cap atata bautura incat a adormit pe WC. Dar asta e alta poveste.
Acum urma partea importanta.
Trebuia sa vina la Craiova.
Am inceput sa caut cazare. De unde bani? Eram tanar, buzunarul era mai mult gol decat plin. Pana la urma mi-am adus aminte de nea’ Dan, zis Mutu. Prieten cu tata, coleg de table, zaruri si remi. Avea o carciuma si un motel.
M-am dus la el.
“Nasule, vezi si tu cum ma rezolvi. Imi vine o fata din America. Am nevoie de o camera si de o masa, asa cum numai matale stii sa faci.”
Se uita la mine, zambeste si zice:
“Bine, ma. Adu’ fata. Restul e treaba mea.”
Atunci am rasuflat usurat.
Mai ramanea doar sa ajunga trenul…
Ziua urmatoare eram deja in gara, pe peron. Ma uitam din doua in doua minute la ceas, de parca asa venea trenul mai repede.
Nu aveam flori. Nici cutie de bomboane Laura. Glumesc… n-am fost niciodata cu gesturile astea si nici acum nu sunt.
In sfarsit intra trenul in gara.
Ba… si coboara americanca.
Din usa vagonului aud un glas care se auzea mai tare decat locomotiva:
“Ce faci, ba, tarane? Futu-te-n gura!”
Si radea de se tinea cu mana de burta. 😂😂😂
M-am uitat la ea si, pentru cateva secunde, am ramas blocat.
Frumoasa.
Inalta.
Aranjata.
Tatuata.
Pentru anul 2000 parea venita din alta lume. Avea aerul ala de occident pe care il vedeam doar prin filme. Mergea cu incredere, vorbea tare, se uita direct in ochii omului. Era genul de femeie care stia foarte bine cine este si cat valoreaza.
Eu, in schimb… oltean. Sarac. Si destul de prost crescut. 😂
Nu stiam ce sa fac. S-o pup? S-o iau in brate? Sa-i iau geanta?
N-a mai fost nevoie sa ma gandesc.
A venit direct spre mine, m-a prins de gat si mi-a bagat limba in gura de zici ca era o cioara care isi hranea puii.
“Ba, ce bine-mi pare ca te vad!”
Eu cred ca inca procesam faptul ca femeia aia chiar exista si nu era doar un nickname pe mIRC.
Am iesit din gara razand.
“Unde ma duci acum?” ma intreaba.
“Pai… la o cafea, la o apa… daca vrei, la un vin, la o tuica de comina.”
“La orice, numai sa stam de vorba.”
Am mers direct la nea’ Dan, la motel.
Ne-am cazat, am baut cate o cafea si i-am zis
“Daca vrei, fa un dus. Eu te astept.”
Multi care citesc acum probabil se gandesc:
“Cum, ma? Ati ajuns singuri in camera si n-ati sarit unul pe altul?”
Nu.
Si acum mi se pare ciudat.
Parca niciunul dintre noi nu voia sa strice momentul. Asteptasem sase luni. Cateva ore in plus nu mai contau.
Am iesit prin parc.
Ne-am plimbat ore intregi.
Am mancat.
Am ras.
Ne uitam la animale, la lume, la tot felul de personaje care umblau prin parc. Ea radea de toate prostiile pe care i le spuneam.
La un moment dat se opreste, deschide geanta si scoate o cutie.
“Uite. Asta e pentru tine.”
O deschid.
Nokia 3310.
Nou-nout.
Abia aparuse.
Ba… eu doar citisem despre telefonul ala pe internet. Mi se parea OZN. Nici nu-mi venea sa cred ca il tineam in mana.
Cred ca m-am uitat la telefon vreo zece minute fara sa spun nimic.
Ea radea.
“Parca ti-am dat Ferrari.”
“Ba… pentru mine chiar e Ferrari.”
Spre seara am baut un Pinot. Dupa aia inca unul.
Am mancat mici la Debarcader, am ras iar, apoi am zis sa mergem incet spre motel.
Cand am ajuns acolo, nea’ Dan ne vede si incepe spectacolul.
“Baaa… a venit finu’ cu fina!”
A luat-o direct in brate, de parca o cunostea de-o viata.
“Haideti la masa! Va dau o pastrama cum n-ati mancat voi.”
Si, daca te asezai la masa cu nea’ Dan, puteai sa-ti iei gandul ca pleci repede.
A adus pastrama.
A adus vin.
A mai adus un vin.
Si inca unul.
Pe la doua-trei noaptea dansam pe muzica lautareasca, radeam de ne durea burta si aveam senzatia aia ciudata ca timpul se oprise in loc.
Ne uitam unul la altul si amandoi stiam acelasi lucru.
Peste cateva zile urma sa plece.
Si niciunul dintre noi nu voia sa se gandeasca la asta.
Pe la trei dimineata, dupa pastrama, vin si lautari, am urcat in camera.
De aici… pauza.
Nu stiu daca a fost vinul, oboseala sau combinatia dintre ele, dar niciunul dintre noi nu-si mai aducea aminte mare lucru.
Dimineata m-am trezit cu un miros ciudat in camera si cu senzatia ca trecuse un taifun pe acolo.
Lenjeria era aruncata pe jos, o perna ajunsese intr-un colt, alta langa usa, patura era facuta ghem, iar cearsafurile erau imprastiate prin toata camera.
Ma uit la ea.
Se uita si ea la mine.
Statea cu spatele la oglinda, tragea de fund si bombanea:
“Ba, tarane… nu ti-a scapat nicio gaura! Ma doare, dracu’, si curu’, si buricu’, si urechile. Nu stiu ce-am facut azi-noapte, dar dupa cum arata camera, sigur n-a fost bine.”
Eu ma uitam cand la ea, cand la dezastrul din jur si incercam sa-mi aduc aminte macar o secunda din noaptea aia.
Nimic.
Gol total.
Ea izbucneste in ras.
“Cred ca vinul vostru din Oltenia are alte efecte.”
Am inceput amandoi sa strangem prin camera, de parca venea inspectia. Lenjeria a ajuns la spalatorie, iar noi am iesit din nou la plimbare.
Toata ziua s-a uitat la mine cu un amestec de ras si suspiciune.
La un moment dat imi zice:
“Daca prima noapte a iesit asa… nici nu vreau sa stiu ce mai urmeaza.”
Adevarul e ca nici pana azi nu stim exact ce-am facut in noaptea aia.
Dar, dupa cum arata camera… un lucru era clar.
Ne-am facut treaba temeinic. 😂😂😂
Am râs cu lacrimi!
Faza cu amnezia de a doua zi și camera transformată în zonă de război e genială. Chestia cea mai tare e că ne-ai lăsat pe noi să ne imaginăm detaliile… și jur că imaginația mea a luat-o complet razna când am citit replica Claudiei! 😂
Superbă povestea, nostalgie pură cu mIRC-ul și Nokia 3310. Să tot vii cu astfel de doze de dimineață!