In vara lui ’82, pe cand eram doar un pusti, am avut prima mea cumpana, cum ii spunea bunica-mea. “Mamaie, a vrut sa te ia, dar ai avut zile…”, imi tot repeta ea dupa aia, iar eu pe atunci nici macar nu intelegeam ce vrea sa zica cu vorbele astea. E destul de melancolic sa te gandesti cum copilaria ne lasa sa ne plimbam pe marginea prapastiei cu un zambet larg pe fata, complet ocrotiti de propria noastra ignoranta.
Era vara, caldura mare, si plecasem cu parintii si cu vecinii la balta la Lala. Pe vremea aceea era ceva absolut obisnuit sa se stranga cateva familii, sa ia o caruta si sa mearga toti la balta sa spele covoarele. Nu stiu daca se mai practica treaba asta astazi, dar atunci asa era traditia in weekend. Caruta aia era plina ochi de oameni, de galagie, de bunicute cu traiste si de copii curiosi care se impingeau care mai de care. Cum de m-au luat si pe mine si cum am ajuns exact acolo pe mal, nici astazi nu mai stiu sigur. Privesc cu un regret cald spre acele duminici pline de praf si zgomot, cand fericirea se masura in carute incarcate si drumuri lungi spre balta satului.
Tin minte doar ca pe marginea baltii erau asezati cativa pescari cu unditele in apa. Eu eram un tantalau de copil, convins ca lumea asta e un loc sigur si minunat in care nu are cum sa ti se intample absolut nimic rau. Am vazut dalele alea mari de beton de la marginea apei si, in mintea mea de bleg, mi-a venit o idee care mi s-a parut de-a dreptul geniala. Cred ca eram convins ca pot sa merg pe apa fara probleme. Poate il vazusem eu pe Isus prin vreo carte cu poze sau poate doar imi imaginam eu ca am puteri supranaturale. Cert este ca am facut pasul si am pus piciorul direct pe dalele alea acoperite cu muschi verde si ud.
In secunda urmatoare am disparut din peisaj. Dalele alea erau alunecoase ca gheata si m-am dus direct la fund ca un topor, fara sa apuc sa scot un sunet sau sa strig dupa ajutor.
Am avut un noroc chior cu un pescar care era pe faza chiar langa mine. Omul a vazut toata faza, a sarit instant in apa imbracat cum era si m-a insfacat de unde a apucat. Mi-au spus ai mei mai tarziu ca, in momentul in care m-a prins de mana, deasupra apei se mai vedeau doar vreo trei degete de la o mana. Pe mal s-a declansat un balamuc total. Panica de pe lume. Mama plangea si urla, tata era alb la fata de parca vazuse o stafie, iar vecinii vorbeau toti deodata si se agitau degeaba. Iar eu… eu dupa ce am scos apa din gat imi revenisem complet si radeam ca un prost de toata agitatia lor. Nu pentru ca eram eu vreun curajos sau vreun erou, si pur si simplu aveam varsta aia fericita la care nici macar nu realizam cat de aproape trecusem pe langa o tragedie adevarata.
Astazi, cand ma mai gandesc la intamplarea asta din vara lui ’82, imi dau seama cat de usor se pot schimba lucrurile intr-o secunda din cauza unei prostii de copil. Daca nu era pescarul ala acolo, povestea asta nu mai era astazi o amintire de spus la o cafea, iar restul lumii probabil ar fi vorbit despre mine doar la timpul trecut, lasand in urma o alta vara stinsa mult prea repede.
Fascinant cum ai descris totul… Și ce fiori m-au trecut citindu-te!
Ai perfectă dreptate, cred că toți avem undeva, ascunsă în sertarul cu amintiri, o poveste în care am fentat moartea cu zâmbetul pe buze. Pe vremea aia, noi chiar credeam că avem nouă vieți, ca pisicile.
Mi-ai trezit o amintire pe care n-am mai spus-o de mult. O nebunie curată.
Distracția mea preferată în copilărie? Să traversez șoseaua în fugă, fix prin fața mașinilor. Când erau la un metru-doi de mine, țâșneam! Copiii de pe margine îmi făceau galerie, iar eu mă simțeam cea mai curajoasă din lume. O ruletă rusească pe asfalt, jucată zilnic, cu inconștiența aia genială și proastă de care scrii și tu.
Până într-o zi. Când “norocul” s-a împiedicat.
Venea o Rabă mare, de-aia de șantier. Am țâșnit, dar am căzut. Nici azi nu știu cum s-a întâmplat, dar m-am trezit jos, pe burtă, sub mastodont. Când am deschis ochii, roata din spate a mașinii era oprită fix, dar fix lângă capul meu. Un centimetru dacă mai rula, povestea asta nu mai exista.
M-am speriat? Deloc. M-am ridicat, m-am scuturat de praf și m-am dus să mă ascund în curte.
A urmat un balamuc total. Șoferul ăla săracul, alb ca varul la față și tremurând tot, o găsise pe mama și mă căutau disperați. Când m-au dibuit în curte, s-a produs un scurtcircuit total: mama a tăbărât pe mine să mă bată de panică, iar șoferul m-a smuls din mâinile ei, m-a luat în brațe și mă verifica peste tot – la genunchi, la mâini, la cap. Omul mă bătea ușor pe frunte, plângând și întrebându-mă dacă sunt bine… iar eu? Eu mă distram copios. Mi se părea absolut fascinant tot ce se întâmpla în jurul meu.
Evident, mi-am luat o bătaie soră cu moartea de la mama după ce a plecat șoferul. Dar știi care-i culmea? Nici măcar asta nu m-a oprit o perioadă să mai fac prostia aia. Pentru că în mintea mea de copil, eram nemuritoare.
Da, “am avut zile”… cum spuneau bătrânii. Ce bine că le-am avut, ca să putem depăna azi poveștile astea, la o cafea.
Doamnă, vă rog publicați povestea pe Threads… anonimă fetița, desigur! Sunt curioasă ce reacții declanșați… Fetița va ieși basma curată, dar biata mamă… Așa v-a crescut? Ea unde era zi de zi? Și ce apucături, cum să vă smotocească doar ca efect secundar al adrenalinei?! Glumesc, am observat ca cei mai buni oratori sunt cei fără copii, ăștia știu tot, de la educație la sănătate!
Ați fost un copil interesant, ca orientare în carieră aș fi propus… 👮♀️ polițistă la Rutieră.
🤗 Hugs!
——————
Să-mi scrieți, vă rog, dacă nu am permisiunea dumneavoastră să vă răspund…
Copile cu părul bălai, Îngerul tău era acolo, El l-a împins în apă pe pescar! Nici nu vreau să-mi imaginez cât de îngrijorat a fost înainte…
Permisiune acordată cu drag! Ba chiar vă dau dispensă pe viață să-mi scrieți.😉
M-ați făcut să râd în hohote cu faza de pe Threads. Chiar așa, oare ce ar zice mămicile de păpuși din ziua de azi dacă ar citi povestea mea?
Oare câte infarcte s-ar declanșa instant pe grupurile de parenting?
Ar cere oare anularea retroactivă a certificatului meu de naștere sau direct închisoare de maximă siguranță pentru biata mama? 😂
Vă dați seama ce dezbateri online ar ieși pe tema: Smotoceala ca prim ajutor în caz de adrenalină?
Noroc că în anii ’80 terapia se făcea rapid, direct în curte, și uite că am crescut bine!
Cât despre orientarea mea în carieră… să știți că s-ar fi potrivit la fix poliția la Rutieră! Măcar acolo aș fi fost în elementul meu, printre mașini mari și adrenalină pe asfalt. Doar că aș fi fost mult prea blândă cu vitezomanii, din pură solidaritate profesională! 👮♀️
Vă îmbrățișez și ne auzim cu drag la următoarea cafea… cu venin sau cu lapte? 🤗