Faza asta nu se intampla niciodata dintr-odata, intr-o singura zi, ca in filmele alea unde personajul are o revelatie in plina strada. E un proces lent si perfid. Te trezesti pur si simplu intr-o dimineata, te uiti in oglinda in timp ce te speli pe dinti si iti dai seama ca tipul ala care se uita inapoi la tine n-are nicio legatura cu pustiul plin de vise si de tupeu de acum zece sau cincisprezece ani. Ti-ai luat un job serios, ai intrat in hora ratelor, ai facturi de platit in fiecare luna si ai invatat sa taci din gura la sedinte ca sa nu iti complici existenta. Se pare ca maturizarea noastra vine la pachet cu un set excelent de amortizoare pentru orice tentativa de originalitate.
Uiti cine esti exact in momentele alea in care incepi sa pui dorintele si asteptarile altora mai presus de ale tale, doar ca sa fie liniste in casa sau ca sa dai bine la birou. La inceput zici ca e doar un compromis mic, o chestie temporara pana te pui pe picioare. Iti lasi deoparte pasiunile, nu mai ai timp sa iesi cu bicicleta, nu mai citesti ce-ti place si uiti sa mai razi cu gura pana la urechi din niste prostii, fiindca esti prea ocupat sa fii un om mare, responsabil si matur. Strategia asta de a schimba plimbarile libere pe bicicleta cu sedintele lungi despre eficienta operationala este de o logica de-a dreptul stralucitoare.
Si mergi asa, din inertie, saptamana de saptamana, pana cand intervine o rutina atat de crunta incat devii un fel de robotel care bifeaza sarcini. Totul e programat: trezit, cafea pe fuga, munca pana la epuizare, cumparaturi, cateva ore de uitat ca blegul la televizor sau pe telefon si somn. Ai impresia ca asta inseamna sa fii realizat, dar in realitate ai lasat pe altii sa iti conduca viata in timp ce tu ai trecut pe locul din dreapta, ca un pasager plictisit. Este reconfortant sa constati cum statutul de cetatean model se masoara direct in cantitatea de oboseala acumulata la sfarsitul zilei.
Partea buna e ca trezirea te poate prinde oricand si te loveste direct in moalele capului. E de ajuns sa dai peste o piesa veche pe care o ascultai in liceu, sa vezi o poza prafuita dintr-o vacanta de acum multi ani sau sa stai de vorba cu un prieten vechi care iti aminteste ce tampenii faceati impreuna. Abia atunci iti dai seama ca ai cam pierdut carma. Te ridici, te scuturi un pic si intelegi ca niciodata nu e prea tarziu sa mai arunci din obligatiile alea inutile luate doar ca sa-i multumesti pe altii si sa incepi sa iti vezi din nou de filmul tau, pe principiul ca daca tot ai decis sa joci rolul pasagerului cuminte timp de zece ani, macar sa o faci constient ca biletul de calatorie a fost platit din propriul tau buzunar.
Pe mine m-a răscolit complet textul tău, pentru că și eu am fost mult timp pe pilotul ăsta automat, alergând să rezolv tot și uitând complet de mine.
A fost nevoie de niște momente mai grele în viață ca să mă trezesc și să înțeleg cât de scurt e totul și cum uităm pur și simplu să trăim și să ne bucurăm de moment.
Citindu-te, mi-am adus aminte instant de mătușa mea, pe care tu o apreciai așa de mult în adolescență. Ea îmi spunea mereu să am grijă să fac în fiecare zi ceva și pentru sufletul meu. Cred că toți trecem prin asta și ne lăsăm copleșiți de ce ne pune societatea în cârcă, de norme, de toate treburile posibile… și uităm să ne trăim viața.
Chiar ai atâta dreptate.
Trebuie să învățăm să ne bucurăm iar de lucrurile simple – de o plimbare pe jos, de o carte bună, de o înghețată mâncată în moment, fără nicio vină.
Îți mulțumesc mult pentru textul ăsta,chiar am avut mare nevoie de el.
Am mâncat înghețata! 🤭🤫 Cred că are efect invers, mi-a topit glanda vinovăției! O să mai vreau.
🙂↕️