Nu știu exact când am început sa înteleg că verile alea nu se mai întorc niciodată. Poate într-o zi călduroasă, mulți ani mai târziu, când am simțit miros de iarbă uscată și, pentru două secunde, am avut impresia că sunt iar puști și alerg desculț prin curtea bunicilor.
În Oltenia anilor ’80, vara avea alt miros.
Mirosea a praf încins, a fân proaspăt cosit, a roșii coapte și a lemne arse în sobă. Mirosea a pământ reavăn după ploaie și a lubeniță rece tăiată direct pe prispă, de-ți curgea zeama pe coate. N-aveam noi treabă cu aerul condiționat, trăgeam o găleată de apă rece din fântână și stăteam la umbră până mai lăsa soarele din arșiță.
Dimineața începea cu noaptea-n cap, deși eu n-aveam nicio grabă să mă dau jos din pat. Bunica era deja pe baricade, hrănea găinile, dădea la porci, mătura bătătura, avea o energie în ea pe care azi n-o mai vezi nici la jumătate din ăștia de umblă cu cafeaua în pahare de carton și se laudă ce viață activă au ei.
Eu eram copil, singura mea urgență era să dau gata repede ce-mi punea pe masă și să tai frunze la câini pe uliță.
Ieșeam din curte și în cinci minute eram deja strânși toți copiii. Nu dădea nimeni mesaje, nu stabilea nimeni unde ne vedem. Pur și simplu apăream de nicăieri, unul după altul.
Băteam mingea până ni se lipea stomacul de spate. Apoi dădeam iama prin grădinile oamenilor, furam câte o prună, un măr, un castravete sau rupeam o roșie direct din vrej. Nu era niciun furt, era “gustarea” noastră. Iar dacă te prindea vreun moșneag, îți trăgea o săpuneală scurtă și-ți mai dădea două roșii în mână, doar să nu-i calci straturile în picioare.
După-amiaza era lungă de tot. Atât de lungă că aveai impresia că nu se mai termină ziua aia niciodată. Ne trânteam la umbra unui nuc bătrân și o ardeam la discuții de oameni mari, care are bicicleta mai mișto, care fuge mai tare, care a prins peștele mai mare sau cine a avut tupeul să se urce în vârful cireșului.
Seara, când începea soarele să pice, se așternea o liniște ciudată peste sat. Se auzeau greierii, un câine lătrând leneș la capătul uliței și bătrânii care ieșeau la taifas pe gura santului la porță. Din bucătării mirosea a mâncare caldă, se auzeau televizoarele prin geamurile deschise și știam că s-a cam terminat cu joaca pe ziua aia.
De multe ori mă striga bunica de la poartă. La prima strigare mă făceam că plouă, la a doua deja mă gândeam să o cotesc spre casă, iar la a treia știam clar că se lasă cu scandal dacă nu intru pe poartă.
Înainte să intru în casă, mai pierdeam câteva secunde la gard. Mă uitam la ulița goală și la cerul plin de stele. Habar n-aveam pe atunci că toată bătătura aia, nucul, fântâna și praful de pe uliță or să fie chestii pe care nu le mai cumperi cu nicio vacanță de lux.
Copilăria nu-ți dădea notificări că ești fericit. Pur și simplu erai.
Și poate asta mă roade cel mai tare azi, nu neapărat că au trecut anii, ci felul în care trăiam atunci. Fără să stau cu ochii pe ceas, fără să fac poze la orice prostie și fără să-mi bat capul cu ce fac mâine. Eram prezent și atât, cu praful pe picioare, cu genunchii jeliți, cu buzunarele ticsite de corcodușe și cu serile alea care păreau fără sfârșit.
Dacă aș putea să mă întorc măcar o oră înapoi, n-aș lua nimic cu mine. Aș merge desculț pe uliță, m-aș trânti sub nuc și aș aștepta să mă strige bunica de la poartă.
Doar că, de data asta, m-aș duce din prima.
Citindu-te, mi-am dat seama că verile noastre aveau nuanțe puțin diferite.
Eu am fost copilul crescut zi de zi la țară, iar pentru noi, vacanța venea la pachet și cu multă treabă prin gospodărie. Îmi amintesc și acum de stropul ăla de invidie pe care îl aveam pe verișorii veniți de la oraș; ei făceau exact ce povestești tu, aveau toată ziua la dispoziție pentru lenevit sub nuc.
Noi trebuia să ne “furăm” momentele de libertate. Ne strecuram printre treburi o oră sau două ca să fugim la scăldat, iar timpul ăla, tocmai pentru că era scurt și câștigat pe furiș, părea cel mai prețios din lume.
Dar ce straniu și minunat funcționează dorul. Deși mama ne punea serios la muncă, dacă aș putea să mă întorc în timp pentru o singură oră, n-aș schimba nimic. Aș vrea doar să o mai aud o dată pe mama strigându-mă de la poartă să mă duc să întorc fânul. Pentru că, dincolo de praf, de muncă sau de joacă, eram și noi la fel de prezenți și de fericiți.