Daca ma intrebi astazi care a fost cea mai ciudata hotie din copilaria mea, iti raspund fara sa clipesc. Mergeam la furat de fructe exact la bunicii nostri. Eram o gasca de vreo cinci-sase pusti neincurcati, convinsi ca suntem cei mai mari hoti din comuna. Ne intalneam pe ulita, puneam la cale operatiunea, vorbeam in soapta de parca urma sa dam lovitura secolului.
“Coaie, Tu intri prin vie.” “Tu stai de sase.” “Tu umpli tricoul cu caise.”
Planul era perfect. Problema era ca bunicii stiau foarte bine cine suntem. Ne vedeau de la poarta, dar se faceau ca nu ne observa. Noi ne strecuram printre pomi cu inima batand cat un purice, rupeam doua-trei piersici, cateva caise sau prune, apoi fugeam de parca ne urmarea militia. Ajungeam dupa coltul casei, rasuflam usurati si imparteam prada. Ne simteam cei mai tari copii din lume.
Seara, cand ajungeam acasa, bunica se uita la mine, zambea pe sub mustata si spunea: “Au fost bune caisele?”. Eu faceam pe nevinovatul: “Care caise, mamaie?”. “Pai alea pe care le-ai furat de la mine impreuna cu Marius a lu’ Tugulita si cu Florin a lu’ Tuble”.
Abia atunci am inteles ca bunicii nu ne lasau sa furam fructe. Ne lasau sa credem ca suntem mai destepti decat ei. Si, din dragoste, ne ofereau una dintre cele mai frumoase amintiri. Astazi, privind inapoi, imi dau seama ca nu fructele aveau gustul acela deosebit, si pur si simplu varsta aia la care totul era o joaca.
Ne lăsau să credem că suntem ascunși de ochii lor pentru că ne iubeau prea mult ca să ne strice bucuria jocului. Dincolo de fructe, darul lor cel mai mare a fost acea libertate deplină. Ne lăsau spațiu să facem boacăne, să fim copii și să explorăm lumea în siguranță, vegheați mereu de o dragoste caldă, de pe margine. A fost o libertate sfântă, curată, pe care o purtăm și acum în suflet.