Juriul de experti de la pomenile din sat

Copilaria la tara avea o logica complet rasturnata, pe care numai noi, copiii din gasca, o puteam intelege. De exemplu, eram prezenti ca niste stalpi de nadejde la aproape toate inmormantarile care se organizau prin sat. Si nu va imaginati ca mergeam acolo fiindca aveam noi vreo treaba cu respectul, cu traditia sau ca intelegeam noi ce inseamna cand moare cineva. Nici vorba. Mergeam pur si simplu fiindca stiam sigur ca la final se da coliva, si pentru noi asta era raiul pe pamant. E destul de melancolic sa te gandesti cata stangacie si cata inocenta cruda ascundeam sub foamea noastra de dulciuri, in timp ce lumea din jur se prabusea pentru altii.

In timp, ne formasem o adevarata echipa de specialisti in domeniu. Cum se termina pomana si reuseam sa ne umplem buzunarele si burtile, ne strangeam toti pe sant, la umbra unui nuc, si incepea analiza aia serioasa, pe bune, ca la emisiunile culinare. Ne dadeam cu parerea ca niste experti batrani: “A fost buna, dar parca au pus prea multa nuca”, “Aia de la nea Ilie din primavara a fost de nota noua, nu se compara”, sau “Lasa, ma, ca cea de la tanti Lina ramane pe primul loc in top”. Noi nu judecam oamenii dupa cat de de treaba fusesera in viata, si judecam strict coliva pe care o lasau in urma. Privesc acum cu un regret cald spre duminicile alea prafuite cand toata durerea lumii se dizolva intr-o lingurita de plastic impartita dupa coltul gardului.

Ca orice juriu care se respecta, aveam si noi preferintele noastre clare prin sat. Toata gasca stia ca tanti Tanta facea de departe cea mai buna coliva din toate ulitele, cu multa cacao, zahar cat trebuie si nuca pisata bine. Si uite asa, intr-o zi, stand noi la panda langa poarta ei, unu dintre noi, cu o gura sloboda de tampit, cum numai la varsta aia poti sa ai, a scapat o replica de a inghetat sangele in meseri “Ba, daca moare si tanti Tanta, sa vedeti ce pomana buna o sa fie”.

Astazi, daca as auzi un pusti scotand o asemenea perla pe gura in fata unei case cu doliu, probabil as ramane cu gura cascata si l-as lua direct de urechi. Atunci, insa, nimeni din sat nu vedea vreo rautate in vorbele noastre si nici batranii nu se supau pe noi. Nu intelegeam absolut nimic din conceptul asta de pierdere sau de suferinta. Pentru noi, toata adunarea aia era doar un eveniment mare unde se strangea tot satul, unde vedeai neamuri si oameni pe care nu-i mai intalnieai de luni de zile si unde primeai o farfurie cu ceva dulce pe care o mancai cu pofta in spatele surii.

Abia mult mai tarziu, cand am mai crescut si am inceput sa pierdem oameni dragi din propria familie, am inteles cum statea treaba de fapt. Am realizat ca, in timp ce noi stateam ascunsi pe dupa garduri si dadeam note la farfurii, ceilalti oameni, adultii, isi luau de fapt ramas bun pentru totdefinea de la omul langa care traisera o viata intreaga. Copilaria are felul ei complet ciudat si egoist de a privi lumea, si nu pentru ca esti rau sau lipsit de suflet la varsta aia, si pur si simplu pentru ca mintea de pusti e prea cruda ca sa poata sa priceapa cat de grea si de dureroasa devine viata uneori, lasand in urma niste veri care s-au stins mult prea repede.