Cand eram copii, timpul nu era chestia asta de te strange de gat de dimineata pana seara, cu alarme pe telefon, calendare pline si termene limita la birou. Habar n-aveam in ce zi a saptamanii suntem, cat e ceasul sau cate ore mai avem pana maine. Pe atunci, timpul se masura altfel. Exista doar starea aia de zi interminabila si strigatul parintilor de la balcon, urmat instant de replica noastra, spusa la disperare: “mai stau cinci minute afara”. Se pare ca inainte de aparitia aplicatiilor de time management, copilaria beneficia de o configuratie temporala mult mai elastica, complet imuna la regulile matematicii elementare.
Cinci minute alea erau o unitate de masura magica, elastica, ce nu avea nicio legatura cu matematica. Puteau sa insemne inca trei faze la fotbal pe asfaltul dintre blocuri, inca o tura de ascunselea prin spatele ghenei sau pur si simplu momente bune sa bati mingea pana cand nu o mai vedeai din cauza intunericului. Cand maica-ta iti urla sa intri in casa ca s-a facut frig sau ca e gata mancarea, alea cinci minute erau ultima baricada. Negociai pentru ele de parca iti aparai viata, desi stiai bine ca o sa te mai lungesti inca douazeci, pana cand venea cineva fizic sa te ia de mana si sa te urce pe scari. Este de-a dreptul remarcabil cum reuseam sa strangem un intreg campionat mondial de fotbal de cartier in doar trei sute de secunde de negociere verbala de la distanta.
Intrai in casa transpirat, murdar de praf pe genunchi, cu miros de iarba calcata in picioare si cu palmele negre de la vreo teava de metal pe care te catarasei toata amiaza. Singura ta grija era ca s-a terminat joaca si ca trebuie sa astepti sa se faca iar dimineata ca sa o iei de la capat. Nu te gandeai la ce urmeaza peste un an, nu aveai planuri de viitor si nici nu strangeai bani in cap. Traiai pur si simplu in secunda aia, blocat intre doua suturi in poarta facuta din doi bolovani.
Acum ne uitam la ceas din cinci in cinci minute, calculam cat facem in trafic, cat mai avem pana la concediu si ne programam pana si intalnirile cu prietenii cu doua saptamani inainte. Ne fuge pamantul de sub picioare ca trece viata prea repede si ca nu mai avem timp de nimic. Partea amuzanta e ca toata libertatea aia de cand eram mici nu venea din faptul ca aveam zilele mai lungi, si din faptul ca nu ne pasa absolut deloc de finalul lor. Strategia asta de a schimba o vesnicie de momente libere cu un calendar Outlook plin de sedinte de aliniere strategica este de-a dreptul geniala, pe principiul ca macar acum stim cu precizie matematica in ce secunda exacta ne pierdem rabdarea prin trafic.
Leave a Reply