Am inceput sa observ si eu tiparul asta si adevarul e ca e destul de deprimant. La inceput, cand dai peste cineva pe net, ai senzatia aia tare ca ai nimerit o chestie complet diferita, ca de data asta ai scapat de toate cliseele obisnuite si ca ai dat peste cineva special. Daca te uiti insa in jur la cum se desfasoara povestile astea, iti dai seama ca aproape toate patesc fix acelasi lucru, de parca s-ar copia unii dupa altii. Ne amagim singuri cu un scenariu nou jucat de aceiasi actori obositi.
La inceput te ia cu valul si e o nebunie totala. Va faceti planuri uriase, va aruncati cuvinte mari de parca va stiti de o viata intreaga, va promiteti marea cu sarea si stai cu ochii lipiti de ecran in fiecare secunda de parca ai fi dependent. Parca totul e intens si nu va mai satura nimeni. Dar filmul asta se rupe exact in acelasi punct, de fiecare data. Cum trece prima luna sau a doua, cum se mai potoleste toata treaba si incepe viata de zi cu zi, parca se stinge becul din senin. E de ajuns sa mai apara o alta persoana pe chat, un profil nou care sa-ti trezeasca un pic interesul si gata, s-a terminat toata magia. Ce ieri ti se parea jumatatea ideala devine brusc doar o alta conversatie ramasa undeva jos in lista, pe care o mai deschizi doar din greseala cand n-ai ce face. Consumam oameni la bucata si ne plictisim inainte sa le aflam numele intreg.
Si cand stai sa te gandesti mai bine la rece, iti dai seama ca aplicatiile de pe telefon n-au nicio vina. Nu internetul e de vina si nici retelele nu ne strica mintea cu forta. Problema e ca ne-am invatat extrem de prost si am devenit incredibil de lenesi. Ne-am obisnuit prea repede sa stergem si sa inlocuim oamenii, in loc sa avem un pic de rabdare sa-i cunoastem pe bune, cu toate partile lor bune si rele. E mult mai simplu sa dai un block sau sa lasi pe cineva in “seen” si sa treci direct la urmatorul profil proaspat din lista, decat sa stai sa descurci o neintelegere, sa treci peste o zi mai plictisitoare sau sa accepti ca un om nu are cum sa fie perfect ca o poza de profil aranjata. Am ajuns sa ne purtam cu relatiile noastre exact ca si cu telefoanele din buzunar: cum apare un model un pic mai nou si mai lucios pe piata, cum vrem sa-l schimbam pe cel vechi, chiar daca ala pe care il avem acasa inca isi facea treaba brici si nu avea absolut nimic.
Ai perfectă dreptate în tot ce ai descris atât de dureros și de real. Lumea de azi chiar suferă de o lene emoțională profundă, iar ecranele ne momesc des cu iluzia că oamenii pot fi înlocuiți ca niște obiecte. Este obositor și deprimant să vezi acest tipar repetându-se.
Dar adevărul cel mai curat este că nu toți oamenii sunt așa. Chiar nu toți. Mai există suflete capabile de răbdare, oameni care vor să înțeleagă pe bune, să asculte dincolo de cuvinte și să rămână atunci când devine greu.Cel mai trist este când, din teamă sau din orgoliu, alegem să ne ascundem în spatele unui ecran blocat. Atunci când refuzăm să descurcăm o simplă neînțelegere și alegem tăcerea în locul unei discuții sincere, se distrug, de fapt, marile iubiri.
Uneori, sub impulsul momentului, alegem un răspuns greșit din autoapărare, dar speranța stă în aceia care încă mai au curajul să creadă în oameni, în ciuda tuturor clieșeelor.