Daca as sta maine la o masa sa le multumesc femeilor de la care am ramas cu ceva in viata, multe ar ramane masca. Nu s-ar astepta deloc sa fie pe lista. Unele ar crede ca le port pica si acum, altele probabil au impresia ca le-am uitat complet numele, iar cateva ar zambi incurcate, nestiind de unde sa ma ia.
Avem noi, barbatii, impresia ca tinem minte doar marile iubiri, nuntile sau femeile cu care am impartit aceeasi casa ani de zile. Aiurea. De cele mai multe ori ramai marcat pe viata de cele care au trecut ca un taifun prin viata ta, care ti-au intors lumea pe dos in trei luni si au plecat fara sa se uite inapoi, lasandu-te sa strangi cioburile singur.
Una m-a invatat ce inseamna sa fii respectat pe bune, fara jocuri de culise si fara fitze de printesa. Alta mi-a aratat pe pielea mea ce gust amar are tradarea si cum e sa fii mintit in fata de un om in care ti-ai pus toata baza.
Am avut parte de femei care mi-au dat aripi si incredere cand eram la pamant, si de femei care m-au facut sa ma simt mic, vinovat si nepotrivit, doar fiindca pe moment aveau ele puterea sa o faca.
Dar, sincer sa fiu, de la alea rele am invatat cel mai mult. Am inteles pe pielea mea ca valoarea mea ca barbat nu sta in toanele unei tipe, ca nu trebuie sa stau cu mana intinsa dupa validare ca un caine la masa si ca e o prostie sa-ti construiesti stima de sine pe complimentele altora.
Mult timp am trait cu iluzia aia de copil naiv, am crezut ca daca iubesti cu toata forta si tragi la jug, poti repara orice relatie care scartaie. Nu poti sa cosi la nesfarsit o carpa veche care se rupe in maini, oricata ata ai avea si oricat suflet ai pune. Daca nu exista respect de la bun inceput si daca nu e incredere reciproca la baza, toata povestea se prabuseste la prima furtuna, oricat ai incerca tu sa tii acoperisul pe umeri.
Le-as multumi din toata inima femeilor care au avut tupeul sa ma contrazica verde-n fata cand eram cel mai infipt in parerile mele. Noi, barbatii, ne umflam repede in pene, ne place sa batem cu pumnul in masa si sa credem ca le stim pe toate. Pe moment m-am ofticat cand mi-au taiat macaroana, mi-a fiert sangele in vene de nervi si am plecat trantind usile.
Dar astazi, dupa ce s-a asezat praful, le dau dreptate suta la suta. M-au scapat de la niste decizii proaste, de la niste tepe uriase si m-au invatat regula de aur… uita-te intotdeauna la ce face un om, la cum se misca in viata de zi cu zi, nu la ce-ti promite frumos la un pahar de vin cand are un interes.
Si da, le-as multumi si alora care au trantit usa si au plecat. In clipa in care s-a rupt filmul, am crezut ca s-a terminat pamantul, ca n-o sa mai fie nimic dupa aia. Te apuca disperarea, nu mai poti sa dormi, nu-ti mai arde de mancare si te intrebi unde ai gresit.
Dar dupa ce trece otrava aia, dupa ce-ti lingi ranile si-ti aduni bucatile de pe jos, intelegi cel mai mare adevar, plecarea lor a fost cel mai mare noroc care a dat peste tine. Ti-au facut loc sa respiri, ti-au curatat viata de o povara si te-au obligat sa te uiti in oglinda fara ochelari roz, sa vezi exact cine esti cand ramai de unul singur.
N-am fost nici eu vreun inger sau vreun sfant coborat din cer. Am gresit la randul meu de nenumarate ori. Am fost egoist, am fost incapatanat ca un catar, am ranit femei bune cand n-a fost cazul si am inteles unele lucruri mult prea tarziu, cand nu mai aveam pe cine sa mai chem inapoi.
Nu exista profesori si elevi intr-o poveste din asta. Sunt doar doi oameni imperfecti care se ciocnesc cap in cap si dau cu pieptul de viata, invatand din mers cum se merge pe sarma.
Daca astazi stau ferm pe picioarele mele, daca ma uit drept in ochii oricui fara sa clipesc, daca sunt de zece ori mai greu de mintit si daca stiu exact secunda in care trebuie sa ma ridic de la o masa unde nu mai sunt respectat, toata treaba asta li se datoreaza si lor.
Datorita alora bune care mi-au aratat ca se poate si frumos, dar mai ales datorita alora care au durut de mi-au scos ochii.
Leave a Reply