Daca stau sa numar bine si sa fac bilantul, prima mea relatie cu adevarat serioasa a durat aproape doi ani de zile, zi de zi. Ea n-a aflat absolut niciodata despre treaba asta, n-a avut nici cea mai mica idee ca eram impreuna. Eu, in schimb, eram absolut convins ca lucrurile sunt deja aranjate, ca zarurile au fost aruncate si ca intr-o buna zi o sa ne casatorim, o sa ne luam casa noastra si tot ce trebuie. Aveam noua ani, eram in clasa a treia si aveam toata viata planificata pana la ultimul detaliu. Ne organizam destinele pe foile de dictando fara sa avem nevoie de aprobarea nimanui.
Toata povestea asta de dragoste se desfasura exclusiv in capul meu, dar va jur ca era mai reala si mai intensa decat jumatate din relatiile de pe Facebook din ziua de azi. O iubeam in secret de imi sareau capacele, cu o logistica si o strategie demne de un film cu spioni. Stiam exact la ce minut intra pe poarta scolii, cum isi aranja ghiozdanul sub banca si mai ales cum isi strangea parul intr-o coada cu elastic cu buline cand avea emotii la testul de matematica.
Pentru mine, faptul ca intr-o zi s-a intors spre mine si mi-a cerut o ascutitoare a fost echivalentul unei cereri in casatorie in toata regula. I-am dat ascutitoarea aia cu mainile tremurande, de parca ii inmanam cheile de la un palat, si cred ca n-am mai ascutit niciun creion cu ea toata viata, am pastrat-o ca pe o relicva sfanta. Daca se intampla sa imi zambeasca pe hol cand treceam spre recreatia mare, eram aranjat pe toata saptamana. Umblam ca lovit de tren prin curtea scolii, cu ochii in stele, si uitam naibii sa mai mananc si sandvisul cu parizer pe care mi-l pusese mama in pachet. Pranzul nu mai avea nicio valoare in fata unui simplu gest facut la gardul scolii.
Imi faceam planuri uriase pentru viitorul nostru comun. Stiam clar ca o sa ne luam o Dacie rosie, ca o sa locuim la bloc, la etajul patru, ca sa fim mai aproape de cer, si ca o sa o apar de toti cainii comunitari din cartier cu pretul vietii mele. Cand o vedeam ca vorbeste cu vreun coleg de banca sau, mai rau, ca ii imprumuta altuia guma ei de sters chinezeasca, cea verde cu miros de capsuni, ma prindea o gelozie d-aia neagra si crunta. Imi venea sa il provoc pe tupeist la o bataie in spatele scolii, dupa ore, sa ne batem cu ghiozdanele pana la sange. In realitate, desigur, nu ziceam nici pas, ma faceam ca scriu de zor in caietul de dictando si ma rodeam de ciuda pe dinauntru, bombanind de unul singur.
Culmea e ca toata casatoria asta ideala s-a spart ca un balon de sapun intr-o vara, cand parintii ei s-au mutat cu serviciul in alt oras. A plecat pur si simplu, fara sa-si ia ramas bun de la mine, ca doar pentru ea eram doar colegul de la geam care se inrosea ca racul cand cerea cineva o rigla. Am suferit vreo luna de zile ca un caine batut. Ascultam casete cu muzica de plans la magnetofonul tatei si eram absolut convins ca viata mea s-a terminat definitiv la noua ani si ca o sa raman burlac pana la moarte.
Acum ma bufneste rasul cand ma gandesc, dar parca mi se face si un pic de dor de vremurile alea. Cat de simplu si de curat era totul atunci, cand puteai sa iti construiesti o intreaga viata in doi, cu nunta, copii si masina rosie, doar din cateva priviri furate in drum spre tabla si o guma de sters impartita pe sub banca in timpul orelor de istorie.
Leave a Reply