La sfarsitul serii, testul suprem nu e daca te conduce acasa sau daca te saruta, si daca iti da “follow back”. Daca nu apari in planurile lor de crestere a audientei, esti eliminat fara nicio explicatie diplomatica. Esti doar o statistica proasta intr-o zi in care lumina a fost proasta.
Partea buna e ca, odata ce ai scapat de un astfel de date, realizezi cat de misto e sa mananci o pizza fara sa te filmeze cineva si sa vorbesti cu un om care chiar se uita la tine, nu la numarul de vizualizari de pe ecran.
E fascinant cum am ajuns sa ne masuram valoarea in functia de “search” a altcuiva. Daca nu ai un profil care sa dea bine in feed-ul lor, devii invizibil inainte sa apuci sa platesti parcarea. Conversatia e doar un pretext pentru a gasi momentul ala in care sa scoata telefonul, si tot ce spui e doar zgomot de fundal pana cand se aprinde blitz-ul.
In realitate, oamenii astia sunt mai singuri decat par, blocati intr-o lume unde daca nu bifezi o lista de criterii vizuale, pur si simplu nu existi. E o usurare imensa sa realizezi ca nu trebuie sa fii un personaj in filmul nimanui. Pana la urma, un om care te vede cu adevarat, fara filtre si fara intentia de a te posta, e mult mai valoros decat o mie de inimi virtuale. Cam asta e diferenta dintre o conexiune reala si un continut de umplutura.