Nimic nu ilustreaza mai bine schizofrenia retelelor sociale decat explozia de videoclipuri in care diversi binefacatori ofera bani, alimente sau haine unor oameni nevoiasi, avand grija ca intregul moment sa fie documentat cu o camera performanta si o muzica lacrimogena pe fundal. Am transformat caritatea dintr-un gest discret de bun simt intr-o adevarata industrie de marketing personal si adunat vizualizari.
Oamenii nu mai ajuta pentru ca le pasa de cel din fata lor, ci pentru ca o fapta buna da incredibil de bine la imagine si atrage aprecieri de la o audienta naiva. Suferinta si saracia crunta au devenit simple decoruri pentru maretia morala a celui care filmeaza. Daca ai oprit camera, dispare si compasiunea. Oare cum se simte cel ajutat, stiind ca demnitatea lui a fost cumparata pe pretul catorva zeci de dolari si expusa publicului larg pentru ca un creator de continut sa isi treaca in CV statutul de “om cu suflet mare”?
Pentru mine bunătatea adevărată e caldă, e tăcută și se dă de la om la om direct în suflet, fără intermediari și fără ecrane. Ea nu are nevoie de aplauze, de martori sau de aprecieri pe internet. Singurul loc unde trebuie să se înregistreze o faptă bună este în inima celui care o primește și conștiința celui care o oferă. Restul e doar zgomot de fond și spectacol ieftin.