Sunt genul de om care asculta. Ascult povestile, explicatiile, promisiunile, planurile si toate acele lucruri pe care oamenii le spun atunci cand intra in viata mea. Si de fiecare data aleg sa cred ca acum va fi diferit. Poate omul acesta a invatat ceva din propriile greseli. Poate priveste lumea altfel. Poate nu va urma acelasi traseu pe care l-am vazut de zeci de ori. La inceput, mereu pare diferit. Apar cuvinte noi, expresii noi, alte fotografii, alte vise, alte detalii. Ambalajul se schimba constant. Continutul, aproape niciodata. Este obositor sa asisti la aceeasi regie, sperand in taina ca de data asta finalul va aduce o surpriza.
Dupa un timp incep sa observ tiparul. Aceleasi temeri mascate in alte fraze. Aceleasi promisiuni spuse cu alte voci. Aceleasi sentimente prezentate ca fiind unice, desi par scoase din acelasi manual vechi si prafuit. Toti spun ca apreciaza sinceritatea. Toti spun ca s-au saturat de jocuri. Toti spun ca vor ceva real. Si totusi, la final, povestea ajunge aproape mereu in acelasi loc. Ramane doar melancolia de a fi anticipat de la bun inceput fiecare pas gresit.
Uneori am impresia ca viata functioneaza pe baza unui sablon pe care nimeni nu l-a actualizat de foarte mult timp. Se schimba numele, se schimba chipurile, se schimba decorul, dar replicile raman aceleasi. Ca un film vazut de prea multe ori. Ca un cantec pe care il recunosti dupa primele doua note. Ca un Matrix care ruleaza la nesfarsit fara niciun update. Poate de aceea nu ma mai impresioneaza cuvintele. Le-am auzit de prea multe ori. Nu mai caut oameni care spun lucruri diferite. Caut oameni care fac lucruri diferite. Pentru ca originalitatea nu sta in declaratii spectaculoase. Sta in gesturi. In consecventa. In capacitatea rara de a nu repeta exact ceea ce au repetat toti ceilalti inainte. Iar pana atunci, continui sa ascult. Nu pentru ca mai cred orice. Si pentru ca, undeva, inca sper ca intr-o zi sistemul va primi, in sfarsit, un update.
Leave a Reply