Exista mirosuri pe care nu le uiti. Nu ca ar fi ele cine stie ce speciale, dar au ramas legate de anumite perioade. Pentru mine, unul dintre ele e mirosul de paine calda dimineata.
Nu venea din vreo brutarie pretentioasa. Venea direct din cuptorul unei femei care se trezea devreme, cand satul inca dormea, sa framante aluatul. Cand scotea prima paine, nu mai aveai nevoie de niciun ceas. Mirosul ala era de ajuns ca sa stii ca s-a facut dimineata.
Bunica o punea pe un stergar curat si o acoperea putin. Noi ne invarteam pe langa ea si abia asteptam sa primim coltul ala crocant.
N-aveam noi rabdare, asa ca de multe ori rupeam cate o bucata pe ascuns. Era atat de fierbinte incat o aruncai dintr-o mana in alta si suflai peste ea sa se raceasca mai repede. O mancai simpla sau cu putina sare sau intinsa in tigaia cu untura. Si avea un gust pe care azi nu-l mai gasesc nicaieri.
Atunci nu mancai in fuga, cu telefonul in mana sau cu cheile de la masina pregatite pe masa. Stateai pe prispa sau pe trepte si mancai fara sa te gandesti la calorii, la gluten sau la alte chestii. Singura grija era sa nu-ti ia altul bucata mai mare.
Azi gasesti paine la orice ora. E feliata, ambalata, ba cu maia, ba cu seminte ori cu tot felul de etichete. Si totusi parca nu mai e la fel. N-are nicio treaba cu reteta, ci pur si simplu cu faptul ca nu mai sunt oamenii de atunci.
Lipseste bunica care se stergea de faina pe sort, bunicul care ne zicea ca painea nu se taie fierbinte si diminetile alea in care nu se grabea nimeni.
De asta, cand trec pe langa o brutarie dimineata si simt mirosul ala, imi aduc aminte instant de curtea aia si de cat de simplu era totul atunci.
Mi-ai trezit instant amintiri pe care le credeam uitate. Mie, pe lângă pâine, îmi lipsesc enorm mirosul de cozonac și cel de lapte proaspăt muls. Astăzi găsim zeci de variante – cu lactoză, fără lactoză, de ovăz sau soia – dar nimic nu se compară cu laptele cald de vacă.
Îmi aduc aminte cum stăteam acolo, așteptând până mulgea bunica vaca, direct cu cana în mână ca să ne dea laptele proaspăt atunci, pe loc. Sau cum stăteam la pândă lângă oală când fierbea pe foc, doar ca să luăm spuma aceea și să o mâncăm cu colțul de pâine crocantă. Când fugeam în grădină să luăm prune, mere sau pere, aveam cel mai bun mic dejun! Iar mirosul de fum când se aprindea focul în sobă, combinat cu cel de mămăligă caldă… uau! Gusturile acestea nu le-am mai găsit nicăieri. Mulțumesc din suflet pentru această întoarcere în liniștea aceea blândă a copilăriei, pe care n-am mai aflat-o nicăieri.