Ea nu face nimic greșit.
Asta e prima regulă.
Dacă întrebi pe cineva apropiat de ea, o să-ți spună că e „prea bună pentru lumea asta”.
Că e “înțeleasă greșit”.
Că “oamenii nu țin pasul cu ea”.
Și, într-un fel, au dreptate.
Nu țin pasul.
Pentru că ea nu merge pe un drum drept. Merge în cercuri.
Azi e caldă. Mâine rece.
Azi e disponibilă. Mâine “are nevoie de spațiu”.
Azi spune lucruri care par promisiuni. Mâine le reformulează până devin amintiri confuze.
Nu minte direct. Ar fi prea simplu.
Ea ajustează realitatea. O îndoaie puțin, cât să încapă în varianta ei.
Și dacă o prinzi într-o contradicție, nu se enervează.
Zâmbește ușor, ca și cum tu ai pierdut firul.
“Nu asta am vrut să spun.”
Și, dintr-odată, începi să te întrebi dacă ai auzit bine.
Asta e partea interesantă.
Nu că te minte.
Ci că, după o vreme, nu mai ești sigur pe tine.