Traim intr-o societate obsedata de viteza, unde sa fii ocupat a devenit o bifa obligatorie de statut social si o dovada de importanta. Daca indraznesti sa raspunzi ca nu faci nimic atunci cand esti intrebat ce planuri ai, lumea te priveste cu suspiciune sau cu o mila discreta, ca pe un personaj ramas in urma, care a pierdut ritmul si utilitatea. Trebuie sa alergi, sa fii conectat, sa produci, sa bifezi task-uri si sa iti planifici pana si timpul liber in minute rigide, ca sa simti ca existi cu adevarat. Se pare ca o dupa-amiază in care nu ai optimizat niciun proces si nu ai verificat nicio bursa de valori este considerata o infractiune grava impotriva zeului productivitatii globale.
In acest context de incordare permanenta, sa iti iei o zi intreaga in care sa refuzi sa te grabesti devine un act de curaj, o nesupunere subtila fata de dictatura eficientei. O zi in care lasi telefonul sa sune in gol pe masa, in care iti bei cafeaua privind pe geam timp de o ora fara sa te simti vinovat si in care mergi pe strada cu pas lenes, fara nicio destinatie precisa, doar pentru a observa orasul. Este o declaratie de independenta fata de sistemul care iti cere sa fii mereu in alerta. Este de-a dreptul amuzant cum o ora petrecuta privind cerul poate provoca o adevarata criza de anxietate in randul adeptilor agendelor incarcate.
Cand incetinesti ritmul, realizezi cat de absurda este goana celor din jur. Ii vezi cum se imping la lift, cum claxoneaza disperati la semafor si cum isi devoreaza pranzul cu ochii in ecrane, de parca prezentul ar fi un inamic pe care trebuie sa il depaseasca cat mai repede. Sa refuzi sa intri in acest carusel nu inseamna ca esti lenes, si ca ai dobandit destula maturitate incat sa iti protejezi linistea. O zi traita in ritmul tau, fara nicio miza si fara nicio graba, este cel mai elegant mod de a spune lumii ca viata ta iti apartine in totalitate, nu doar in week-end-urile aprobate prin contract.
Leave a Reply