Toti folosim la nesfarsit placa asta. Cand se strica o treaba si totul se duce pe apa sambetei, scoatem imediat fraza aia magica: “A fost omul potrivit, dar la momentul nepotrivit”. Ne place la nebunie sa ne pansam orgoliile cu melodrame ieftine, doar ca sa nu recunoastem ca am dat chix.
Suna bine, te scoate basma curata si-ti lasa impresia ca ati trait vreun mare film pe care n-ati putut sa-l controlati. Doar ca e o mare minciuna pe care ne-o spunem singuri ca sa nu ne doara orgoliul.
Adevarul de care fugim toti e mult mai simplu si mai rece, daca era omul potrivit, faceati dracului ceva si gaseati o cale sa mearga. Fiecare gasea un mod sa lase de la el, sa-si schimbe din mers prioritatile ori sa treaca peste oboseala si distante ca sa ramana acolo. N-a fost nicio conspiratie a universului si niciun moment nepotrivit.
Gasirea momentului e doar o scuza ambalata frumos. Cand cineva iti baga faza cu “n-a fost sa fie”, iti spune de fapt pe ocolite ca n-a fost dispus sa lupte pentru tine. Sau ca tu n-ai fost dispus sa faci efortul ala. Unul dintre voi s-a uitat la tot ce inseamna chestia aia, a tras linie si a zis simplu ca nu merita efortul, asa ca a strans lucrurile si a plecat. A inchis usa si te-a lasat sa-ti numeri singur motivele.
E super comod sa dai vina pe munca, pe moment ori pe conjunctura, in loc sa te uiti in oglinda si sa recunosti ca n-a vrut destul.
Asa ca data viitoare cand iti vine sa spui ca n-a fost sa fie, mai bine taci din gura. Lasa vrajeala cu momentele nepotrivite. Sunt doar oameni care vor sa ramana langa tine si oameni care au cautat o ieșire eleganta pe usa din spate.
Ai mare dreptate în tot ce ai scris, adevărul este adesea simplu și rece. Însă, privind dincolo de scuzele confortabile, cred că sub masca aceasta a lui “n-a fost să fie” se ascund, de fapt, două mari dureri pe care le înțelegem atât de greu și pe care le acceptăm abia după ce trecem prin multă suferință.
Prima este frica. Uneori, viața îți scoate în față omul potrivit, dar dacă nu ai curajul să riști, să mergi cu capul înainte și să te arunci în poveste, totul se destramă. Nu pentru că momentul a fost greșit, ci pentru că tu nu ai fost pregătit să îți asumi riscul și să faci acel compromis necesar. Atunci pierzi cu adevărat pe cineva deosebit, din lipsă de curaj.
A doua durere, poate cea mai cumplită, este asimetria. Acea situație în care noi punem totul pe tavă, credem din tot sufletul că suntem făcuți unul pentru celălalt, dar celălalt nu ne vede la fel. În imaginația noastră, povestea este perfectă, însă el nu simte aceeași magie. Rămâne o vreme, apoi își strânge lucrurile și pleacă, lăsându-ne în urmă cu mii de întrebări.
Ne mințim singuri cu melodrame tocmai pentru că este cumplit de greu și de dureros să privești în oglindă și să accepți adevărul: că tu nu ai fost persoana deosebită pentru el. Pentru că, așa cum bine spui, dacă te vedea astfel, ar fi luptat, ar fi rămas acolo și ar fi făcut orice ca lucrurile să meargă. Este o realitate care arde, dar este singura care, odată asumată, ne poate elibera cu adevărat.