Am cunoscut oameni care nu cer ajutor niciodata. Nu fiindca n-ar avea nevoie, si pentru ca s-au obisnuit sa creada ca asta inseamna sa fii puternic. Sunt oamenii care raspund cu “las’ ca rezolv eu”, chiar si atunci cand au agenda plina, dorm prea putin si nu mai stiu de cand n-au avut o zi in care sa nu alerge dupa ceva. Ne place sa fim vazuti ca niste eroi neobositi, dar uitam ca la final n-o sa vina nimeni sa ne stranga mana pentru fiecare noapte pierduta.
La prima vedere, par de admirat. Si, sincer, chiar sunt. E frumos sa fii omul pe care ceilalti se pot baza, cel care nu fuge de responsabilitati, nu lasa lucrurile neterminate si gaseste mereu o solutie. Problema apare atunci cand rolul asta devine o identitate. Cand nu mai stii sa spui “nu pot”. Cand incepi sa crezi ca orice pauza este un semn de slabiciune si ai impresia ca, daca ceri ajutor, ii dezamagesti pe ceilalti ori le arati ca nu esti atat de puternic pe cat cred ei.
Nu stiu exact cand s-a intamplat asta, dar am ajuns sa purtam oboseala aproape ca pe o medalie. Intrebi pe cineva ce mai face si iti raspunde “N-am mai avut o zi libera de doua saptamani”. Altul spune ca doarme patru ore pe noapte. Altul iti povesteste ca lucreaza si in weekend.
Ciudat este ca nimeni nu spune lucrurile astea cu tristete. Le spune aproape cu mandrie, de parca ar demonstra ceva. Ca rezista, ca poate mai mult si ca nu are nevoie de nimeni. Numai ca organismul nu tine cont de orgoliu. El nu stie ca ai vrut sa pari puternic. Stie doar ca ai dormit prea putin, ai trait prea mult timp sub stres si ai uitat sa te opresti.
E o diferenta de la cer la pamant intre un om puternic si unul care se incapataneaza sa le faca pe toate singur. Sa fii puternic inseamna sa stii cand sa te opresti, pe cand incapatanarea te face sa tragi de tine pana te prabusesti, doar sa nu vada altii ca ai obosit.
Cred ca fiecare dintre noi a trecut macar o data prin perioada aceea in care raspundea automat cu “las’ ca fac eu”. Nu pentru ca era cea mai buna varianta, si pentru ca parea mai simplu decat sa explice, sa delege ori sa recunoasca faptul ca nu mai face fata.
La inceput nu se vede nimic. Mai sari peste o masa, mai dormi putin, mai amani o iesire si-ti zici ca “dupa ce termin asta ma odihnesc”. Numai ca “asta” se transforma in altceva si apoi in altceva. Fara sa-ti dai seama, au trecut luni in care ai trait doar ca sa rezolvi lucruri.
Viata incepe sa semene cu o lista nesfarsita de sarcini. Bifezi una si apar alte trei. Ajungi acasa, dar mintea nu ajunge niciodata cu tine. Corpul este pe canapea, iar gandurile sunt deja la ziua de maine. Te uiti la televizor fara sa vezi nimic si tii telefonul langa tine, gata sa raspunzi la orice apel.
Abia atunci incepi sa intelegi ca oboseala nu inseamna doar lipsa de somn. Exista o oboseala care vine din faptul ca ai fost prea mult timp omul care trebuia sa rezolve tot.
Poate tocmai de aceea mi se pare ciudat ca ne este atat de usor sa oferim ajutor altora si atat de greu sa-l acceptam cand vine spre noi. Nu avem nicio problema sa spunem unui prieten “Lasa-ma pe mine”. Dar, daca cineva ne spune acelasi lucru, aproape reflex raspundem “Nu, ma descurc”.
De multe ori nici macar nu este vorba despre mandrie. Este obisnuinta. Ani la rand ai facut totul singur si ai ajuns sa crezi ca asa trebuie sa fie. Doar ca nimeni nu este construit sa functioneze permanent in felul acesta. Nici omul cel mai puternic nu poate merge la nesfarsit fara sa se opreasca.
Nu-ti da nimeni vreo medalie ca ai rezistat cel mai mult fara sa ceri ajutor si nici nu premiaza cineva faptul ca ti-ai distrus sanatatea doar ca sa arati ca poti.
La final ramai doar tu, cu corpul tau si cu anii pe care i-ai trait. Privind inapoi, ma indoiesc ca cineva isi va spune ca ar fi vrut sa munceasca si mai mult, sa doarma si mai putin ori sa duca si mai multe pe umeri. Cred ca la batranete regretam exact opusul, ca nu ne-am oprit la timp, ca am incurcat puterea cu incapatanarea si ca am platit totul cu sanatatea noastra.
Leave a Reply