Prin anii ’80, pregatirea pentru scoala incepea din timp, cu o seara inainte, cand scoteai ghiozdanul de vinilin de pe dulap. Nu stia nimeni ce dracu inseamna suport lombar sau bretele aerisite. Era o cutie patratoasa din musama groasa, cu doua catarame de tabla care te taiau la degete daca se intepeneau. Daca scapa fermoarul intreg peste vara, il carai si in anul urmator, fara sa comenteze nimeni.
Uniforma aia bleumarin sau sarafanul statea intinsa pe spatarul scaunului, calcata la dunga cu carpa umeda de frica sa nu se topeasca stofa ieftina. Pe birou sau pe masa din sufragerie aveai toata averea, trei caiete dictando cu coperta albastra, doua de matematica, o guma de sters care mai mult intindea cerneala pe foaie si un penar de lemn sau de plastic cu compartiment care se tragea intr-o parte. Te uitai la creioanele alea ascutite de parca urma sa pleci la razboi.
Dimineata te dadeai jos din pat dintr-o bucata, fara alarme sofisticate. Mestecai o felie de paine cu unt sau cu magiun, beai o cana de ceai si ieseai pe usa cu nodul ala in gat pe care nu stiai de unde sa-l iei.
Pe strada se umplea trotuarul de pusti cu flori infasurate in ziar si ghiozdane grele in spate. Nu te ghida niciun traseu de pe telefon, stiai pe dinafara fiecare bordura, fiecare caine de la curti si scurtaturile prin spatele blocurilor. Te lipeai de doi colegi la coltul strazii si plecati impreuna spre scoala.
Nu exista grupul de parinti unde sa se dezbata la secunda ce culoare au florile sau cine sta in prima banca. N-avea maica-ta cum sa primeasca alerta ca ai pasit pe hol la opt si un sfert. Te lasa la poarta sau te trimitea singur de la zece ani, stiind ca ai doua picioare si cap pe umeri, iar daca faceai o boacana afla oricum direct de la invatatoare la sedinta.
Curtea scolii fierbea. Un furnicar de copii tunsi scurt, parinti cu mainile la spate, directori cu mutre severe si miros de var proaspat dat pe pereti. Se trageau doua-trei cadre cu un aparat vechi cu film, unde trebuia sa stai teapan ca la buletin cinci secunde si sa te rogi sa nu miste nimeni, ca se strica poza si alta nu mai faceai tot anul.
Apoi se deschideau usile si intrai in clasa. Mirosea greu a motorina data pe parchet, a creta uscata pe tabla si a hartie ieftina de caiet. Te asezai in banca de lemn vopsita cu vopsea de ulei groasa, zgariata cu compasul de generatiile dinainte, si te uitai la mutrele din jur. Cu unii bati mingea pana la lasarea serii, cu altii te iei la bataie pe coridor in prima pauza, iar pe cativa o sa-i ocolesti pana la sfarsitul gimnaziului.
Nu trebuia sa dam “add” sau “follow” ca sa ne stim. Eram toti acolo, gramada, carati in aceeasi oala.
Azi, te uiti in jur si scoala a devenit platou de filmare. Ghiozdane de sute de lei, telefoane de ultima generatie tinute strans in palma, parinti care filmeaza fiecare pas din zece telefoane si se calca in picioare pentru unghiul cel mai bun. Inainte sa apuce copilul sa spuna o vorba, poza e deja trantita pe net cu inimioare si etichete, gata sa adune laude de la oameni care nici n-au calcat vreodata prin cartierul ala.
Nu zic ca era mai dulce viata pe vremea aia, ca n-aveai nici caldura destula si nici prea multe optiuni. Dar prima zi de scoala ti se intiparea adanc in cap, nu pe un ecran. Aveai o singura poza alb-negru, lipita stramb intr-un album vechi din biblioteca, dar cand inchizi ochii simti si azi racoarea diminetii de toamna, greutatea ghiozdanului in spinare si teama aia amestecata cu bucurie de la prima intrare pe usa clasei.
Noi am trait ziua aia pe pielea noastra, cu genunchii juliti si emotia cruda, fara spectatori si fara transmisiuni in direct.
Leave a Reply