Se face unsprezece, doisprezece noaptea. Stii bine ca ar trebui sa stingi lumina, ca adormi pe picioare si ca maine dimineata o sa te trezesti praf, de parca te-a calcat trenul. Ne place la nebunie sa ne sabotam singuri somnul, doar ca sa simtim ca am mai salvat o bucatica din zi.
Si totusi, stai in pat pe intuneric, cu telefonul lipit de mana, si continui sa dai scroll aiurea pe clipuri stupide de trei secunde pe care le uiti instant. E o incapatanare absurda din aia de care te miri si tu.
Dar faza e ca nu faci asta pentru ca e continutul ala interesant. O faci pentru ca simti ca toata ziua ai muncit pentru altii. De la opt dimineata pana seara ai fost la dispozitia sefilor ori a clientilor, ai raspuns la mailuri si te-ai agitat cu treburi, iar acum e singurul moment din 24 de ore care e doar al tau. Nimeni nu-ti cere nimic, nimeni nu te bate la cap.
E un fel de razbunare ieftina pe propriul tau program.
Iti furi singur somnul doar ca sa simti ca mai ai putin control, ca mai traiesti ceva si pentru tine. Stii ca-ti faci rau singur si ca decontezi totul a doua zi la prima cafea, cand te tarasti spre bucatarie praf. Lasi telefonul pe noptiera pe la doua noaptea si stii deja ca ziua de maine e compromisa din start. But in momentul ala, la ora unu noaptea, senzatia ca mai castigi o ora de libertate e mai puternica decat orice logica.
Pana la urma, e doar dovada ca traim intr-o rutina atat de stoarsa incat am ajuns sa ne luam libertatea din noapte, cu ecranul in fata, pe post de compensatie pentru o zi intreaga in care n-am fost ai nostri.
Leave a Reply