Unii oameni trăiesc cu impresia că schimbările din comportamentul lor nu se văd deloc. Cred că dacă încep să aloce mai puțin timp omului de lângă ei, dacă le apar brusc pasiuni noi peste noapte, ieșiri ciudate, oameni noi în peisaj și o mie de motive pentru care “nu mai au timp”, celălalt e orb.
Nu e orb deloc. Se vede tot.
Poate nu din prima zi. Poate partenerul preferă să nu zică nimic la început, încearcă să-ți dea spațiu și se preface că mușcă explicațiile pe care i le bagi pe gât. Dar la un moment dat piesele se leagă singure.
Activitati de care nu-ți păsa înainte devin brusc urgente. Timpul pe care-l aveai pentru omul de lângă tine dispare, discuțiile se răcesc, mesajele se răresc și se vede clar că nu mai ai niciun chef. Iar în loc să deschizi gura și să zici pe șleau “ceva s-a schimbat”, începi să ridici scenarii, că te-ai apucat de proiecte, că ești ruptă de oboseală, că ai nevoie de spațiu pentru tine sau că ai alte priorități acum.
Toate pot fi reale. Problema e când folosești poveștile astea pe post de paravan pentru un adevăr pe care n-ai curajul să-l recunoști, că nu mai simți nimic, că atenția ta a zburat în altă parte și că în viața ta a apărut deja ceva nou.
Nu-i comod să spui asta în față, dar e mult mai corect decât să ții un om legat lângă tine în timp ce tu îți construiești lejer o viață paralelă.
N-am înțeles niciodată fraierii care cred că pot merge la două capete fără să se prindă nimeni. Să dai tot mai puțin unui om și tot mai mult altcuiva, crezând că diferența trece neobservată.
Oamenii simt imediat răceala, mai ales cei care te cunosc bine. Văd imediat când le vorbești cu jumătate de gură, când nu mai ești prezentă cu mintea, când stai numai cu ochii în ecran sau când cauți orice pretext să ieși pe ușă. Văd cum lucruri care înainte erau plăceri devin brusc o povară.
Iar partea cea mai tristă e că omul din fața ta de multe ori știe deja tot filmul. Doar stă și așteaptă să ai tu decența să recunoști.
Dacă simți că nu mai merge, că vrei altceva sau pur și simplu ți-au fugit ochii după altcineva, deschide gura și spune direct. Nu mai e nevoie să inventezi un circ întreg din scuze, obligații și hobby-uri apărute din neant. Nu pune omul de lângă tine să facă pe detectivul și să adune indicii ca să înțeleagă ce dracului se întâmplă în propria casă.
Un adevăr spus la timp arde puțin pe moment, dar o minciună trasă de păr distruge tot.
Nu zic că orice oră în plus la birou înseamnă un amant. Oamenii evoluează, își fac prieteni, au proiecte și au nevoie de timp pentru ei. E absolut normal. Dar când lucrurile astea vin la pachet cu un dezinteres total față de partener, nu mai poți să joci teatru la nesfârșit.
Când amâni adevărul, nu protejezi pe nimeni, doar prelungești agonia. Iar între timp, celălalt se dă de ceasul morții căutând vinovatul în el, crede că a greșit el cu ceva, încearcă să fie mai bun, trage de o relație moartă. În timp ce tu știi foarte bine că ai plecat deja cu sufletul, doar că ești prea laș ca să pleci și cu hainele.
Maturitatea într-o relație se vede în curajul de a purta discuțiile alea grele. Fii bărbat și zici “băi, nu mai simt la fel” în loc să bagi scuza cu munca, și spune pe șleau că vrei altceva în loc să o arzi la două capete.
Oamenii nu sunt proști. Pot avea răbdare, pot încerca să înțeleagă, pot chiar să închidă ochii o vreme, dar asta nu înseamnă că nu văd teatrul.
Iar dacă ai ajuns să-ți ascunzi dezinteresul în spatele unui program încărcat, problema nu e lipsa de timp. Problema e că nu ai sânge în instalație să spui adevărul. Și cel mai de bun-simț lucru pe care poți să-l faci e să-i zici omului în față ceea ce oricum a simțit de mult.
Fiți șmechere, ce mama dracu’! 😉
Leave a Reply