La douazeci de ani zici ca toata lumea e a ta. Ai picioare zdravene, chef de duca, stai noptile treaz fara sa simti si ai impresia ca timpul curge doar pentru tine. Numai ca buzunarele iti bat vantul. Daca voiai sa pleci doua zile pe undeva, strangeai maruntisul de paine, te imprumutai pe la prieteni sau renuntai la masa de pranz. Vedeai o haina de calitate sau o masina buna si oftezi lung: “Lasa, ca strang eu bani si-mi iau”.
Trec anii, pui osul la treaba si incepi sa produci. Apar banii in cont. Poti sa intri intr-un magazin fara sa te mai uiti cu jena la pretul de pe eticheta si-ti permiti sa comanzi ce ai pofta.
Numai ca acum nu mai ai aer sa respiri. Esti prins la jug ca un bou la caruta: telefoane care suna non-stop, sefi, clienti, rate, drumuri batute prin aglomeratie si o agenda atat de incarcata ca nici la doctor nu mai apuci sa mergi. Ajungi acasa rupt in doua, arunci hainele de pe tine si-ti zici mereu aceeasi minciuna “Hai, sa mai trag tare cativa ani, sa pun un cheag la ciorap, si dupa aia ma bucur si eu de viata”.
Si vine ziua aia cand tragi linie. Ai pus banul deoparte, se mai elibereaza si programul, ai si bani, ai si zile libere.
Acolo te loveste comedia vietii, realizezi ca nu-ti mai trebuie aproape nimic din tot ce visai cand erai rupt in fund. Nu mai vrei cluburi, nu mai vrei chefuri galagioase si nici sa bifezi orase din trei in trei ore cu rucsacul in spate. Nu-ti mai arde sa-ti iei haine de firma ca sa creada altii ca ti-a pus Dumnezeu mana-n cap.
Vrei doar sa dormi opt ore fara sa tresari la fiecare vibratie de telefon. Vrei o curte sau o camera aerisita unde sa nu auzi tipete, vrei sa nu mai dai socoteala la toti desteptii si sa ai langa tine doi oameni normali la cap cu care sa bei o bere in tacere, fara sa se laude cat castiga.
Alergi jumatate de viata dupa bani crezand ca o sa-ti cumperi libertatea la bucata, iar la sfarsit afli ca tot ce cautai era doar o bucata de liniste curata. Iar linistea nu se cumpara din magazin si nici nu ti-o da vreo banca cu dobanda.
O gasesti abia cand incepi sa tai in carne vie, cand stergi din telefon numerele de la oamenii prefacuti, cand refuzi sa te mai duci la cumetrii unde nu suporti pe nimeni si cand lasi orgoliul la usa, fara sa te mai certi cu toti prostii ca sa le demonstrezi ca ai dreptate.
E o ironie amara pe care o pricepem toti cand parul incepe sa albeasca, toata viata am tras sa strangem tot felul de vechituri, uitand ca diminetile alea fara griji pe care le-am ars la munca dincolo de masura nu ni le mai da nimeni inapoi.
Leave a Reply