Aveam un mosneag pe strada, nea Vasile, care statea la doua case mai incolo. Un om la vreo saptezeci de ani, uscat, purta mereu o basca bleumarin trasa pe frunte si niste cizme scurte de cauciuc verde, indiferent daca era soare sau zloata.
Omul avea o pasarica la cap de radea tot cartierul pe la colturi, cum pornea o ploaie din aia torentiala, de rupea cerul si se umpleau santurile de apa, iesea nea Vasile in curte. Desfacea furtunul ala galben de pe tambur, dadea drumul la ciusmea si se apuca sa ude jardinierele cu muscate de la gard.
La inceput am zis ca saracul a ramolit de tot si nu mai stie pe ce lume traieste. Turna cu galeata de sus, de nu vedeai la zece metri prin perdeaua de apa, si el statea in picioare, cu stropitoarea de la furtun indreptata tacticos spre pamantul din ghivece. Nu se grabea, nu fugea de picaturi. Uda fiecare muscata in parte, migalos, de parca era pe camp la pranzit si sufereau plantele de seceta.
Intr-o dupa-amiaza, cand ploua marunt si des, n-am mai rabdat. Mi-am tras o geaca pe umeri, am iesit la poarta si m-am proptit de gardul lui:
“Nea Vasile, da’ nu te supara pe mine… de ce dracu mai uzi buruienile alea, nu vezi ca vine potopul peste noi?”.
S-a oprit din udat, a lasat furtunul putin mai jos, dar nu a oprit apa. A impins basca pe ceafa cu dosul palmei, s-a uitat la cerul plumburiu, apoi la mine, si-a dat drumul la o vorba domoala…
“Lasa, maica. Ploaia asta de sus e de la Dumnezeu, bate unde vrea ea, o ia vantul intr-o parte si nu ajunge apa la radacina cum trebuie. Daca nu pun eu mana cu furtunul, mor florile de sete sub streasina”.
Am ramas mut, sprijinit de uluca. Imi venea sa rad, dar cand m-am uitat la ochii lui mici si seriosi, mi-a pierit tot cheful de mistocareala.
Nu era vorba despre muscatele alea amarate. Mosneagul traise toata viata lui cu frica sa nu scape ceva printre degete. Fusese genul de om care a muncit la strung patruzeci de ani fara sa intarzie un minut, isi numara suruburile de trei ori inainte sa incuie atelierul si nu se culca noaptea pana nu verifica robinetul de la butelie, sa fie el sigur ca nu scapa gaz. Nu putea sa lase natura sa-si faca de cap, trebuia neaparat sa puna el mana, sa fie treaba facuta de el, cu raspunderea lui.
Fiecare dintre noi are cate o manie din asta proasta de care rad altii. Unul nu pleaca din casa pana nu trage de trei ori de clanta sa vada daca s-a incuiat yala, altul bate in lemn cand aude de vreo boala, altul strange suruburi ruginite si borcane goale in balcon ca “lasa, ca or prinde bine la ceva candva”. Toti avem cate un fix care ne tine pe linia de plutire cand simtim ca ne fuge pamantul de sub picioare.
Nu l-am mai intrebat nimic de atunci. Il vedeam prin geamul de la bucatarie cand venea furtuna, scotea furtunul si uda tacticos muscatele alea rosii printre suvoaie. Daca pe omul ala il ajuta sa doarma linistit noaptea stiind ca a mai turnat el o cana de apa peste potopul lumii, cine dracu eram eu sa-i explic cum bate ploaia pe pamant?
Recunosc, m-ai prins! Eu sunt “nea Vasile” al tău, doar că în loc de bască bleumarin port pe umeri povara de a ști mai bine decât Universul cum se fac lucrurile. Și da, recunosc, de multe ori îmi vine să iau mistria din mâna muncitorilor și să le arăt eu cum se aliniază gresia “ca la carte”. Decât să pierd jumătate de oră explicând cuiva ce are de făcut…timp în care oricum îmi crește tensiunea… mai bine pun eu mâna și termin treaba în zece minute.Până la urmă, dacă nu verific eu de trei ori punga cu pungi și dacă nu păstrez hainele alea din facultate (în care sigur o să mai încap eu cândva!), cine să mai țină ordinea în haosul ăsta de lume? Universul? Lasă că se bazează el pe mine.
Superb textul, m-am regăsit total. Mă duc să mai ud niște mușcate sub streșină, că iar văd că stă să plouă!😉