Eu, cu femeile cu care am fost si am impartit o bucata de viata, am incercat mereu sa las loc de buna ziua. Bine, cu cine s-a putut si cu cine a avut putina minte in cap, ca de nebune si de circare n-ai cum sa te apropii dupa ce s-a rupt filmul.
Dar mereu mi s-a parut o prostie copilarareasca treaba asta sa te prefaci ca celalalt a murit.
Ai stat cu omul ala in aceeasi casa, ati baut cafeaua dimineata la aceeasi masa, i-ai povestit chestii pe care nu le stie nici maica-ta, ati tras impreuna la aceeasi caruta cand a fost greu, si dupa ce se termina totul, te intalnesti cu el pe trotuar sau la un magazin si intorci capul in cealalta parte ca un adolescent speriat. Sau mai rau, incepi sa arunci cu noroi pe unde apuci, sa-l vorbesti de porc la toti prietenii comuni si sa spui ca n-a valorat nimic. Pai daca n-a valorat nimic, inseamna ca tu ai fost cel mai mare prost ca ai stat acolo atatia ani.
Daca nu s-a lasat cu inselaciuni grosolane, cu batai, cu tradari urate sau cu bani furati din buzunar, de ce dracu sa ajungi la ura?
Oamenii se mai si schimba. Uneori pur si simplu se termina benzina si nu mai merge treaba, oricat ai trage de ea. Se raceste ciorba, iti dai seama ca trageti in directii diferite si e mai sanatos sa va strangeti mana omeneste: “auzi, n-are rost sa ne chinuim aiurea si sa ne mancam tineretile, hai sa ne vedem fiecare de drumul lui”. Fara farfurii trantite de pereti, fara venin si fara razbunari ieftine.
Asta nu inseamna ca trebuie sa ramanem cei mai buni prieteni, sa ne sunam la doua noaptea sa ne plangem de noii parteneri sau sa iesim in patru la gratare, ca nu suntem intr-un film american si nici nu merge asa in realitate. Fiecare isi vede de treaba lui, isi gaseste alt om, isi face alta familie.
Dar daca ma intalnesc cu ea intamplator pe strada peste doi ani, pot sa ma opresc doua minute, s-o intreb daca-i sanatoasa, cum ii mai merg treburile si sa-i urez de bine din tot sufletul, fara sa ma treaca niciun fior si fara sa-mi sara tandara. Cine nu poate sa faca asta si simte nevoia sa stearga tot cu buretele sau sa urasca din principiu, are inca mult de crescut.
Ce frumos ai descris omenia și maturitatea în primul rând. Că asta înseamnă să fii om, nu? Dar cred că dincolo de salutul acela civilizat, e vorba de ceva și mai profund: despre împăcarea cu tine însuți și iertarea care nu cere validare. Când ești cu adevărat împăcat cu cine ești, îl poți privi pe celălalt exact așa cum este, fără lentila frustrării sau a regretului. Nu mai ai nevoie să-l vorbești de rău, pentru că nu mai ai nimic de demonstrat.
Eu aplic o regulă de aur în business-ul meu, pe care cred că ar trebui să o importăm cu toții și în relații: când merg la o lucrare unde trebuie să repar după altcineva, nu încep niciodată prin a critica dezastrul. Nu mă apuc să spun vai de viața mea, cine a putut să facă o asemenea prostie. Privesc situația exact așa cum este. Nu mă interesează cine a greșit și de ce. Mă concentrez doar pe ce se poate repara, ce nu se mai poate salva și care sunt pașii următori.
Așa ar trebui să fie și după ce o relație se termină. Să nu mai fim criticii trecutului, și constructorii propriului viitor. Oamenii care vorbesc de rău fostul șantier nu fac decât să-și consume energia pe o lucrare care nu le mai aparține. Civilizația de după despărțire nu e doar un semn de bune maniere; este, în primul rând, dovada că ai avut puterea să ierți, să înțelegi și să mergi mai departe fără să cari după tine molozul trecutului.