Ce nu spune nimeni e că nu ai nevoie de explicații.
Ai deja toate semnele.
Nu ți le spune nimeni pentru că nu sună bine în cuvinte simple.
E mai ușor să le îmbraci în “e complicat”, “nu e momentul”, “nu știu ce simt”.
Dar realitatea nu e complicată.
E doar incomodă.
Când cineva vrea, se vede.
Nu în declarații. În ritm.
În cât de repede răspunde.
În cât de des apare.
În cât de puțin te face să te îndoiești.
Restul e zgomot.
Ce nu spune nimeni e că nu te ține nimeni în loc.
Te ții singur, cu speranțe reciclate.
Te agăți de începuturi ca și cum ar fi promisiuni.
De momentele bune ca și cum ar fi standardul.
Dar nu mai sunt.
Sunt doar dovada că a fost altceva… înainte să devină asta.
Ce nu spune nimeni e că oamenii nu pleacă când nu mai simt.
Plec când nu mai primesc ce vor.
Iar dacă încă sunt acolo, într-o formă sau alta,
înseamnă că încă primesc ceva.
Nu neapărat ce crezi tu că oferi.
Ci ce le e util.
Atenție.
Disponibilitate.
Liniștea că nu pleci.
Și partea incomodă?
Funcționează.
Ce nu spune nimeni e că lipsa clarității e tot o formă de răspuns.
Nu e indecizie. E evitare.
Pentru că deciziile vin cu pierderi.
Iar evitarea păstrează tot.
Și te păstrează și pe tine.
Într-un loc unde nu ești ales, dar nici lăsat.
Suficient cât să rămâi.
Prea puțin cât să contezi.
Ce nu spune nimeni e că, în punctul ăsta, nu mai e despre ce face celălalt.
E despre ce accepți tu.
Pentru că semnele nu devin mai clare.
Doar mai greu de ignorat.
Și, la un moment dat, nu mai e vorba de speranță.
E vorba de cât mai ești dispus să te minți că nu vezi.