Dietele de Luni pana Marti: O Canonisire a Desertaciunii

Toti avem in cercul nostru acea umbra nelinistita care, in zorii fiecarei zile de luni, proclama o “noua nastere a firii”. Isi expune pranzul ascetic, presarat cu seminte straine si fructe de avocado, ca pe o ofranda adusa unor zei ai perfectiunii trupesti. Scrie lungi si somnolente tratate despre disciplina, descriind zaharul ca pe o otrava dulce si subtila, o moarte alba ce pandeste in umbra fiecarei cupe. Insa, pana miercuri seara, masca de sfant cade, lasand la iveala chipul hamesit al viciului; atunci apare imaginea unei pizza colosale, insotita de justificarea cinica: “merit o rasplata”.

E o nevoie disperata de a demonstra lumii ca suntem stapani pe poftele noastre, cand in realitate nu suntem decat niste sclavi ai propriei imagini, niste captivi in acest teatru al mastilor. In fiecare saptamana asistam la aceeasi ceremonie grotesca a postului si a desfatarii, unde singurul lucru care se antreneaza cu adevarat este degetul ce aplica filtre peste acea hrana “sanatatoasa”, menite sa-i dea un luciu pe care nu il poseda in realitate.

Ne prefacem cu totii ca nu observam cum “noua versiune” a acestor suflete pierdute este identica cu cea de luna trecuta, purtand doar un alt ambalaj, o alta minciuna parfumata. Suntem ca niste necrofagi ai propriei stime de sine, hranindu-ne cu aprecieri efemere pe care le culegem din praful drumului virtual, in timp ce inima noastra ramane aceeasi cripta vida, flamanda de o schimbare pe care nu avem curajul sa o infaptuim.

Fiecare postare este o noua lumanare aprinsa in sanctuarul desertaciunii, o flacara ce palpaie scurt inainte ca vantul realitatii sa o stinga, lasandu-ne din nou in intunericul propriilor slabiciuni, inconjurati de resturile unei pofte pe care am jurat sa o ucidem, dar care ne devoreaza cu fiecare zi ce trece.