Spectacolul genunchilor tociți

E fascinant să observi fauna de birou, mai ales specia aceea de colege care par să aibă un senzor magnetic reglat pe prezența șefului. Cum apare „conducătorul” pe hol, cum se activează un set de comportamente care ar face un etolog să ia notițe frenetic. Vocea coboară cu două octave, râsul devine o cascadă de clinchete forțate, iar postura capătă o flexibilitate demnă de o sală de gimnastică.

Nu e vorba de muncă aici, ci de un soi de curte regală jucată prost între imprimantă și automatul de cafea. Le vezi cum gravitează în jurul biroului directorial cu pretexte penibile: o semnătură „urgentă”, o întrebare despre un proiect pe care oricum nu îl înțeleg sau, pur și simplu, nevoia de a-și manifesta admirația pentru viziunea lui sclipitoare. E o formă de parazitism social în care competența e înlocuită de un tors continuu și de priviri rugătoare care cer validare, nu feedback profesional.

Partea cea mai amuzantă e când aceste „pisicuțe” de birou încep să creadă că proximitatea față de putere le conferă și lor o urmă de autoritate. Încep să dea directive colegilor cu un aer de emisar secret, lăsând să se înțeleagă că ele „știu mai multe” pentru că au stat la o cafea în plus cu cine trebuie. În realitate, toată lumea vede spectacolul ieftin și se întreabă dacă nu cumva le dor genunchii de la atâta stat în poziția de adorație.

Realitatea brută e că acest tip de ascensiune are termen de expirare. Când se schimbă garda sau când șeful se plictisește de aceleași mieunaturi repetitive, rămâne doar imaginea unui caracter care s-a vândut pe o iluzie de influență. Până atunci, noi, restul, ne bem cafeaua și privim circul, conștienți că respectul adevărat nu se câștigă prin periat scame, ci prin coloană vertebrală. Voi cum rezistați tentației de a scoate un ghem de lână când le vedeți în plină acțiune?