Nimic nu e mai comic si mai iritant in acelasi timp decat personajul ala care se crede buricul pamantului, vorbeste cu un ton pretios si iti explica cum sta treaba cu profesionalismul, desi toata lumea stie ca singura lui competenta reala e pupatul de maini (si nu numai). Isi poarta mandria ca pe o brosa stralucitoare, dar daca ii iei paravanul de protectie oferit de conducere, ramane complet gol, speriat si incapabil sa faca o treaba de la un capat la altul pe cont propriu.
Este o realitate cruda in modul in care acesti indivizi reusesc sa promoveze in detrimentul celor care chiar muncesc si au coloana vertebrala. Ei nu livreaza rezultate, ei livreaza confort ego-ului celor de sus. Cum reusiti sa va stapaniti ironia cand un astfel de titan al incompetentei vine sa va dea lectii de viata la cafeaua de dimineata, stiind exact cate plecaciuni a facut cu o zi inainte ca sa isi pastreze scaunul?
Problema este că astfel de oameni nu confundă doar servilismul cu profesionalismul, ci și obediența cu valoarea personală. În multe medii, nu competența deranjează, ci independența. Un om capabil poate deveni incomod. Un om dispus să spună permanent „da” devine util. Iar utilitatea asta se răsplătește adesea mai repede decât meritul.
Eu le spun adevărul cu calm și direct în față. Îi pun la punct ori de câte ori este nevoie, dar o fac cu zâmbetul pe buze și cu demnitate. Când ești împăcat cu tine și știi exact cât muncești și ce valorezi, dispare orice formă de frică.