Cand esti familist, visezi uneori la momentele alea de libertate totala, cand nu trebuie sa dai socoteala nimanui, cand poti lasa cana de cafea in chiuveta si poti pleca in oras la orice ora fara sa anunti. Crezi ca esti un lup singuratic gata sa cucereasca lumea. Dupa ce te trezesti din nou singur si iesi la primele intalniri, realizezi ca libertatea asta mult visata are un gust destul de fad. Cana aia de cafea ramasa in chiuveta arata doar ca esti lenes, nu ca esti rebel. Stai la un bar, incercand sa agati sau sa porti o conversatie cu o persoana abia cunoscuta, si iti dai seama ca iti lipseste exact chestia de care voiai sa scapi: rutina. Brusc, mersul la cumparaturi sambata dimineata pare o aventura mai atragatoare decat clubul in care te afli.
E ciudat sa te prefaci ca esti un spirit liber si aventuros la patruzeci de ani, cand tot ce iti doresti cu adevarat e o seara linistita, un film bun si cineva care sa te cunoasca fara sa fie nevoie sa iti repeti biografia de la inceput. Incerci sa pari interesant, desi spatele te doare de la scaunul de bar si muzica e prea tare pentru varsta ta. Intalnirile devin un interviu de angajare mascat, unde fiecare isi prezinta cea mai buna versiune filtrata, sperand sa ascunda defectele. Iti reciti CV-ul personal si speri ca cealalta persoana nu va observa ca singurul tau spirit de aventura se rezuma la alegerea unui alt traseu spre munca. Voi cum ati trecut peste penibilul primelor intalniri cand ati realizat ca ati uitat complet cum se flirteaza fara sa pari un unchi plictisitor?
Aș putea spune că niciodată nu am deținut această tehnică a flirtului și nu am folosit-o voit niciodată. Nici nu cred că știu cum se face.Dacă îmi place o persoană și rezonez cu ea, nu mă ascund. Pur și simplu sunt eu, deschisă și sinceră din prima clipă. Penibilul apare doar când încerci să joci un rol. Când ești tu însuți, cel din față te place pentru cine ești, nu pentru un personaj.