Ati auzit si voi de genul ala de persoane care se urca in masina, dau geamul jos si incep sa urle la telefon de afaceri, bani si femei? In loc sa isi vada de drum in liniste si sa lase gandurile sa se aseze, simt nevoia arzatoare de a purta cea mai dramatica discutie cu putinta, la un volum de concert, sa auda toata strada. Vorbesc infierbintat despre tradari la birou, mii de euro pierduti, proiecte secrete ori despartiri amoroase pline de suspine, totul pe un ton grav, de parca soarta companiei ar atarna de buzele lor. Din cand in cand, arunca o privire furisa in jur, cautand cu disperare ochii trecatorilor, doar ca sa se asigure ca strainii de pe trotuar sunt absorbiti de piesa lor de teatru. Este remarcabil cat efort depun pentru a transforma un banal apel din parcare intr-o tragedie demna de marile ecrane.
Nu este nimic altceva in toata aceasta scena, si un teatru ieftin regizat pentru o audienta formata din oameni intamplatori, care probabil nu isi doresc decat sa isi vada de drum in pace. Acest bufon are o nevoie organica de a se simti important, de a crede cu tarie ca existenta lui este atat de complexa, de intortocheata si plina de mize uriase, incat pana si un biet pieton ar trebui sa ramana inmarmurit de uimire. Trecatorii devin astfel, fara sa vrea, criticii de teatru ai unei piese pe care nu au cerut sa o vada.
Dupa ce termina apelul si ridica geamul, lasand in urma doar zgomotul motorului, el revine instantaneu la viata lui absolut banala si stearsa. Pleaca insa multumit ca, pret de douazeci de minute, a fost personajul principal intr-un spectacol de umbre pe care, in realitate, nu o sa il vada nimeni niciodata.
Leave a Reply