Cand a devenit normal sa fim mereu ocupati?

Daca te opresti cateva minute pe marginea unui bulevard la ora opt dimineata, ai senzatia ca asisti la o evacuare de urgenta, nu la inceputul unei zile obisnuite de munca. Oamenii merg grabiti, cu privirea fixata in gol sau in ecrane, de parca fiecare secunda pierduta la un semafor ar fi o catastrofa personala. Se urca in masini cu miscari bruste, imping usile cladirilor de birouri cu umarul si isi incep ziua intr-o stare de alerta permanenta, nedeclarata, dar adanc sapata in grimasele de pe chip. Se pare ca daca nu intri in birou cu aerul unui supravietuitor al unei apocalipse urbane, inseamna ca nu esti suficient de dedicat cauzei corporatiste.

Aceasta obsesie pentru viteza ne-a colonizat cele mai intime aspecte ale existentei. Am ajuns sa mancam grabiti, inghitind pranzul in fata unui monitor, cu ochii intr-un tabel Excel sau intr-un feed de stiri, transformand una dintre cele mai vechi placeri umane intr-o simpla operatiune de alimentare logistica. Raspundem grabiti la mesaje si e-mailuri, folosind fraze scurte, mecanice, doar pentru a scapa de notificarea aia rosie care ne agreseaza ecranul. Ba mai mult, am reusit performanta absurda de a ne odihni grabiti. Pana si timpul liber a fost confiscat de planuri rigide: alergam in weekend sa bifam o iesire, sa facem o poza intr-un loc popular sau sa terminam un serial, obositi de propria noastra relaxare programata la minut. Este o adevarata arta de management sa reusesti sa suferi de epuizare cronica chiar si in timpul destinat distractiei.

Si apoi, intr-o seara oarecare, ne turnam un pahar de vin, privim calendarul si ne intrebam, cu o mirare aproape naiva, de ce au inceput lunile sa treaca ca saptamanile.

Raspunsul este de o simplitate cinica: timpul se contracta atunci cand nu mai suntem prezenti in el. Cand traiesti mereu cu gandul la urmatorul task, la intalnirea de peste doua ore sau la mailul pe care trebuie sa il trimiti maine dimineata, stergi cu buretele prezentul. Zilele se amesteca intr-o masa cenusie si uniforma de sarcini indeplinite pe pilot automat. Memoria nu are ce sa retina din aceasta alergare continua, asa ca, la final de an, cand tragi linie, ramai doar cu senzatia ca viata s-a scurs pe langa tine cu o viteza infricosatoare. Am transformat utilitatea in singura noastra ratiune de a fi, uitand ca o zi castigata nu este cea in care ai rezolvat cele mai multe probleme, si cea in care ai avut decenta de a te opri din mers ca sa respiri in propriul tau ritm.