Nu stiu daca ai observat, dar parca traim intr-o epoca in care toata lumea e disperata sa para ocupata si importanta. Mergi pe strada sau intri intr-o cafenea si parca esti intr-un film de actiune prost. Toata lumea e incordata, cu ochii lipiti de ecrane, tastand de parca ar coordona aterizarea unei navete spatiale. Cand ei, de fapt, doar dau scroll pe clipuri cu pisici sau raspund la un mail banal care mai putea astepta trei zile fara probleme. Am transformat agitatia asta de doi lei intr-un statut social. Daca nu te plangi ca esti epuizat, ca ai agenda plina si ca nu mai ai timp sa respiri, lumea incepe sa creada ca ai esuat in viata sau ca esti lenes.
In acelasi timp, nu stiu daca ai remarcat cat de repede se schimba discursul oamenilor cand raman fara spectatori. Pe internet suntem toti niste filozofi de succes, toleranti, plini de principii si de citate motivationale despre cum sa fii bun si intelegator. Dar urmareste aceleasi persoane cand sunt blocate in trafic, cand intarzie comanda la mancare sau cand cineva le contrazice o idee marunta pe holul de la birou. Masca aia de intelepciune zen se crapa in secunda doi si lasa la vedere exact ce incercau sa ascunda cu atat efort: frustrare, agresivitate si un ego fragil care are nevoie de validare non-stop ca sa nu se prabuseasca.
But cea mai ciudata faza e cum ne mintim singuri cand vine vorba de propriile noastre relatii. Ne prefacem ca totul e perfect, postam poze cu zambete largi si vacante idilice, dar cum se stinge lumina ecranului, ne intoarcem la aceleasi discutii sterile si la aceeasi raceala pe care ne prefacem ca nu o vedem. Ne place la nebunie sa fim mintiti frumos. Preferam oricand o iluzie calduta si confortabila in locul unui adevar dureros, care ne-ar obliga sa punem dracului piciorul in prag si sa schimbam ceva. Ne prefacem ca nu vedem semnele evidente ca o situatie sau un om ne mananca zilele, doar pentru ca ne e groaza de golul care ar ramane in loc daca am avea curajul sa spunem adevarul cu voce tare.
Leave a Reply