Cand dragostea mirosea a turta calda

Cand eram mic, toata filosofia bunicilor mei despre viata, sanatate si fericire se reducea, de fapt, la o singura propozitie, repetata de zece ori pe zi, pana mi se acrea: “mananca bine si tot din farfurie, ca altfel te ia vantul”. Pe vremea aia, treaba asta mi se parea o pedeapsa crunta, un fel de asediu de fiecare data cand ma asezam la masa. Ma certam cu ei, impingeam farfuria cu degetul, inventam ca ma doare burta sau ca nu mai pot, doar doar m-or lasa sa las lingura si sa fug inapoi pe ulita sau in spatele blocului, sa nu pierd vreun meci de fotbal. Bunica statea pe un scaunel langa mine, cu stergarul pe genunchi, si nu se lasa pana nu vedea fundul farfuriei, iar bunicul se uita la mine de peste ochelari, de la masa lui unde isi repara vreo scula, si bombanea ca n-o sa ajung barbat intreg si n-o sa am putere daca nu pun mana pe paine. Ne luptam cu dragostea lor din pura nestiinta de copii rasfatati.

Habar n-aveam eu atunci, in mintea mea de copil rasfatat, ca toata cicaleala aia pisaloaga care pe mine ma scotea din minti era, de fapt, felul lor cel mai curat si mai sincer de a-mi spune ca ma iubesc. Oamenii aia crescusera cu razboiul in spate si trecusera prin foamete adevarata, stiau ce inseamna sa imparti o coaja de paine la trei guri sau sa strangi cureaua pana nu mai poti. Pentru ei, un copil cu obrajii rumeniti, care manca tot ce i se punea in fata, era singura dovada ca toutul e bine, ca sunt utili pe pamant si ca au reusit sa te pazeasca de ce a fost mai rau. Mancarea lor nu era doar mancare, si era toata linistea lor pusa pe masa, aburind intr-o farfurie adanca de tabla, cu flori sterse pe margine.

Stateam acolo in bucataria aia mica, unde iarna pocneau lemnele in soba si vara mirosea a marar proaspat si a lapte fiert. Parca si acum vad lumina aia galbena de pe geam cum pica pe muscama de pe masa. Si era o liniste de auzeai doar pendula aia veche de pe perete cum batea, incet, de parca pe atunci si timpul curgea altfel, nu pe fuga ca acum. Bunicul imi povestea chestii din tineretea lui pe care eu nu le ascultam pe bune, fiindca eram cu gandul doar la arcurile cu sageti ascunse in sopron, iar bunica imi mai rupea cate o bucata de turta calda, abia luata de pe plita, zicandu-mi sa o mananc cu branza ca e buna si tine de cald la stomac.

Astazi, ma trezesc de cele mai multe ori mancand in graba, pe coltul biroului, cu ochii blocati intr-un ecran plin de e-mailuri sau prin masina, intre doua semafoare, fara sa mai simt macar ce inghit. Am frigiderul plin cu de toate, cumpar la cutie, comand de pe aplicatii la orice ora din noapte, dar degeaba. Mancarea asta n-are niciun haz si parca nu-mi tine niciodata de cald, fiindca mie mi-e dor de altceva. Bucataria aia veche, cu peretii varuiti in alb si miros de fum cald, mi se pare acum cel mai indepartat loc de pe pamant, parca dintr-o alta viata, a altcuiva.

Iti dai seama cat de prost ai fost abia cand se goleste masa si ramai singur cu amintirile tale. Acum, cand ma intorc uneori pe acolo si vad scaunele alea vechi ramase goale, stranse sub masa plina de praf, mi se pune un nod in gat de care nu mai pot sa scap. As da absolut tot ce am reusit sa strang in cont pana azi, toate restaurantele lor pretentioase si toata starea asta de om mare care le stie pe toate, doar ca sa mai deschid o data usa aia veche si sa-i vad acolo. Sa ma asez pe taburet, sa simt mana bunicului pe capul meu si sa o aud pe bunica cum ma cearta de la plita, cu vocea ei moale, sa las dracului prostiile si sa mananc tot din farfurie ca sa cresc mare.