Prima mea iubita oficiala se numea Cici, o prescurtare de la Cecilia, si cand am inceput noi doi sa ne tinem de mana prin spatele scolii aveam vreo paisprezece ani impliniti. La varsta aia tembela, eram sigur ca le stiu eu pe toate si ca nu mai are nimeni ce sa-mi arate mie despre fete. Aveam impresia ca sunt cel mai smecher din curtea scolii, fumatul pe ascuns dupa cismea imi dadea un aer de mafiot periculos si credeam ca gata, sunt barbat in toata regula. Dupa cateva luni de plimbari din alea de copii prin parc, in care mergeam ca doi speriati fara sa stim exact ce sa ne spunem, si biletele impaturite in patru transmise prin colegi in timpul orelor, a venit in vizita o verisoara de-a ei, Ramona, sa stea la bloc vreo doua saptamani. Cand am vazut-o, mi s-a taiat filmul instant. Creierul meu de tampit a zis pe loc ca gata, asta e sansa mea, trebuie sa ma mut pe cealalta pista ca sa arat ce pot. E destul de melancolic sa te gandesti cata stangacie curata ascundeam sub aerul ala fals de baiat dur, intr-o lume care se masura doar in ore de joaca in spatele blocului.
Toata strategia mea de mare gagicar s-a bazat pe o logica de doi lei. Mi se paruse mie intr-o seara, in timp ce mancam toti seminte pe o banca in fata scarii, ca Ramona asta zambeste mai cu inteles cand ma uitam eu lung la ea. A fost de ajuns ca sa mi se aprinda toate beculetele. Am rupt treaba cu Cici aproape instant, fara sa-i zic nimic clar in fata. N-aveam telefoane sa-i dau un mesaj, asa ca pur si simplu n-am mai trecut pe la scara ei, n-am mai cautat-o in spatele scolii si am inceput sa o ocolesc cand ieseau toti copiii la joaca. M-am aruncat cu capul inainte in noua poveste cu verisoara, mandru ca un cocos care tocmai a cucerit o ograda noua. Credeam ca sunt ca in filmele alea de pe casetele video de la tatal meu, un tip periculos care stie sa aleaga ce e mai bun. In mintea mea, eram pur si simplu de neoprit. Privesc acum cu un regret cald spre serile acelea cand tot universul nostru se termina la coltul strazii si cand ocolurile pe care le faceam prin cartier tineau loc de raspuns pentru toate greselile noastre.
Multe veri mai tarziu, cand a inceput sa mi se mai aseze si mie parul pe cap si am mai adunat ceva minte, am inteles ce penibil eram. La paisprezece ani luam decizii din astea de parca imi alegeam aroma la inghetata de pe marginea drumului. Daca vedeam o cutie mai colorata, cu gust de pepene galben sau cu o eticheta mai stralucitoare, lasam cornetul vechi din mana si saream acolo ca un disperat. Nu ma gandeam nicio secunda ca as putea rani pe cineva sau ca ma fac de cacao in fata intregului bloc. Ramona a plecat inapoi la ea in oras dupa doua saptamani, mie mi-a dat cu flit dupa doar trei zile de tinut de mana, si am ramas ca un prost la mijloc, fara nicio iubita si cu toti baietii de la scara razand de mine de fiecare data cand treceam prin fata blocului.
Cici, daca cumva ajungi sa citesti randurile astea prin vreun colt de internet, sa stii ca timpul m-a mai inteleptit si pe mine intre timp, chiar daca a durat o vesnicie. Problema e ca mintea asta iti vine intotdeauna cand nu mai ai ce sa repari si cand toata treaba s-a racit de douazeci de ani. Ramai doar cu amintirea unei varste la care te credeai mare expert, cand de fapt nu erai decat un pusti egoist, orgolios si teribil de zapacit, care fugea ca un catel dupa prima aroma noua aparuta la chiosc, pierzand pe drum oameni care chiar meritau mult mai multa rabdare.
Leave a Reply