Daca te ia cineva la sula cu intrebarea asta prin vreun joc de societate sau la o bere, primul impuls e sa incepi sa cauti prin sertare dupa momentele alea mari. Te gandesti la ziua in care ai terminat facultatea pentru unii dilibau pentru altii, la vreo vacanta exotica in care ai vazut oceanul pentru prima data sau la momentul in care ai semnat actele pentru prima ta masina luata din banii imprumut de la banca. Avem tendinta asta sa cautam artificii si chestii care sa dea bine in CV-ul personal. Ne poleim trecutul cu reusite de fatada doar ca sa avem ce povesti la mesele lungi.
Dar daca stai sa te gandesti la rece si pui deoparte orgoliul, iti dai seama ca n-ai alege niciuna din zilele astea oficiale. Daca chiar as putea sa dau timpul inapoi pentru douazeci si patru de ore, as alege o zi complet banala din copilarie sau din adolescenta. As alege, sa zicem, o zi de marti dintr-o vara oarecare de la inceputul anilor nouazeci. O zi in care nu s-a intamplat absolut nimic istoric. Pur si simplu m-as trezi dimineata in camera mea veche, as auzi zgomotul de pe strada prin geamul deschis si n-as avea in cap nicio grija legata de facturi, de rate, de job sau de sanatate. Deschideam ochii in fata unei zile lungi si perfecte fara sa imi pese de finalul ei.
As vrea sa mai traiesc o zi din aia in care totul era la locul lui si toata lumea era acasa. Sa ma duc in bucatarie, sa o vad pe mama cum face mancare fara sa aiba fire albe in par, sa il aud pe tata cum repara ceva prin casa si sa stiu ca toti oamenii la care tin sunt bine, tineri si fara probleme. As iesi apoi in fata blocului, m-as intalni cu baietii la o miuta pe asfalt, ne-am certa din cauza unui aut dat aiurea pana la apusul soarelui si ne-am strange toti la cismea sa bem apa direct de la robinet, obositi si rupti de foame.
La vremea aia, o zi ca asta mi se parea cea mai plictisitoare chestie din lume si abia asteptam sa cresc mai repede, sa fiu om mare si sa am banii mei. Acum insa, cand ma uit in jur la tot balamucul de zi cu zi, mi se pare ca zilele alea simple si fara miza erau de fapt adevaratul lux. Daca as putea sa dau timpul inapoi, as vrea doar sa mai stau o data la masa aia veche din bucatarie, sa ascult zgomotele cunoscute din casa si sa traiesc cateva ore cu senzatia aia incredibila ca totul e bine si ca timpul nu fuge nicaieri.
Dacă ar fi să aleg o singură zi pe care să o mai trăiesc o dată, ar fi o zi de weekend din copilărie, la bunici.
Să mă trezesc dimineața, să deschid geamul spre grădină și să simt mirosul ăla inconfundabil de cozonaci, gogoși și pâine caldă. Să rup o bucată din coaja aia caldă și să fug în grădină să-i aduc bunicii ce mai avea nevoie pentru mâncare.
Iar duminica… duminica era preferata mea.
Ne adunam toți, puneam masa afară în curte, iar noi, nepoții, alergam și ne jucam peste tot. Rupeam un măr, o pară sau o roșie direct de pe vrej, o ștergeam repede de haine și o mâncam așa. Și corcodușele alea acre… Doamne, le adoram, aș fi mâncat la nesfârșit din ele și nu m-aș fi săturat niciodată!
Dar cel mai mult aș da orice să mai văd o dată privirea bunicii. Se uita la noi cu atâta dragoste, fericire și blândețe. Chiar și când eram nestâmpărați și făceam năzbâtii, ne spunea mereu cu atâta bunătate: “Bată-vă norocul! Înțelepțească-vă Dumnezeu! Crească-vă Dumnezeu mari!”
Tihna și fericirea de atunci nu se pot descrie pe deplin în cuvinte.
Ai perfectă dreptate: acolo, în ritualurile simple și în blândețea bunicilor, era adevăratul lux.