Mi-am dat seama saptamana trecuta, in timp ce stateam blocat intre un rucsac imens si o tipa care vorbea urlat la telefon, ca autobuzul de la ora opt dimineata e cel mai bun curs de psihologie pe care poti sa-l faci. N-ai nevoie de nicio facultate scumpa, e destul sa mergi naibii three statii spre centru ca sa te prinzi exact cum functioneaza lumea asta. Intri intr-un vagon plin si vezi realitatea cruda, fara ocolisuri.
In primul rand, inveti ca spatiul personal e o gluma. Cand ai douazeci de oameni care incearca sa respire in acelasi metru patrat, toate regulile de politete dispar. Vezi fete care de obicei sunt aranjate si la dunga cum se imping fara nicio jena doar ca sa prinda o bara de care sa se agate. Iti dai seama rapid cat de subtire e pojghita asta de civilizatie si cat de repede redevenim niste animale disperate cand ne lipseste confortul. Ne pierdem bunele maniere imediat ce ne loveste mirosul de transpiratie si inghesuiala.
Apoi, e faza cu evadarea. Te uiti in jur si vezi ca toti avem aceeasi tactica: ne punem castile in urechi si ne ingropam privirea in ecrane. E un fel de acord tacit. Ne prefacem ca ceilalti nu exista, doar doar o trece timpul mai repede si o sa ajungem la destinatie fara sa ne luam la bataie. E fascinant cum poti sa fii atat de aproape fizic de niste oameni si, in acelasi timp, sa fii la ani lumina distanta, blocat in bula ta de pe internet.
Dar cel mai important lucru pe care il inveti intr-un autobuz aglomerat e legat de rabdare. Sau mai bine zis, de lipsa ei. Vezi imediat cine e ala care n-a invatat sa-si controleze frustrarile. E tipul care incepe sa ofteze zgomotos la fiecare oprire, ala care injura in gand soferul pentru ca e trafic sau batrana care se misca prea incet la urcare. Te uiti la el si iti promiti ca tu n-o sa ajungi asa. Iti dai seama ca oricat te-ai enerva si oricat ai impinge, autobuzul tot in acelasi ritm merge. Singura diferenta reala e daca ajungi la birou doar cu oboseala clasica in oase sau si cu nervii facuti complet praf din cauza unor straini pe care nu o sa-i mai vezi niciodata
Pentru mine, transportul în comun a fost un adevărat test de rezistență, nu doar de răbdare.
Având o anxietate profundă de locuri aglomerate, mult timp am refuzat să mai urc în autobuz. Însă o situație m-a forțat să fac asta zilnic, timp de șase luni.
A fost fascinant și teribil în același timp. Am fost forțată să împart acel metru pătrat cu oameni pe care în mod normal nu i-aș fi vrut aproape, să ascult povești la telefon care nu mă priveau și să văd acea grabă spre nicăieri. De multe ori îți vine să reacționezi din impuls, dar te abții din pur bun simț.
Până la urmă, sub acea pojghiță subțire, suntem doar niște oameni vulnerabili care încearcă să ajungă undeva.
Sunt fascinată de oameni și de tot ce înseamnă interacțiune: cu oameni, cu animale, cu florile și teii înfloriți…
Din cauza dualității mele, dorința de a fi parte din spectacol pe de o parte și egoismul propriei mele bule pe de altă parte… mă pot bucura de orice călătorie, ceea ce/ti doresc și ție, cu sinceritate. Prin exercițiu. Cu răbdare!🤭
——————
Am călătorit în comun, experiențe diferite în contexte diferite. Total diferite.
Cel mai și cel mai a fost la Londra, etalon al politeții,
apoi Viena, jos pălăria, curat, disciplină, discreție, punct ochit punct lovit, fără interacțiuni de genul „se freacă cineva de mine”,
Paris?! hm… am experimentat în subteran un atacat corps à corps în stația Musée du Louvre, fără urmări, nici nu-mi mai amintesc,
Recent la Budapesta, șase zile și șase nopți, dus-întors, la un festival cu tineri superbi, fără incidente, toți zen, civilizați… sigur ca erau toți rendőr-îi maghiari consemnați…
Această călătorie prin diverse culturi urbane confirmă observația din postare: deși suntem „atât de aproape fizic de niște oameni”, suntem adesea „la ani lumină distanță” de lumea civilizată!
Cred ca depinde de EDUCAȚIE modul în care ALEGEM să interacționăm cu cei din jurul nostru.