Daca ai lucrat macar o luna intr-un birou, stii exact despre ce vorbesc. Exista categoria asta de specimene care parca nu vin la munca sa faca treaba, si ca sa joace intr-o piesa de teatru ieftina unde seful e publicul lor pretios. Sunt oamenii aia care n-au nicio treaba cu meseria, n-au nicio competenta clara si daca ii intrebi ceva mai tehnic se uita la tine de parca ai vorbi in chineza. Dar au o alta calitate, mult mai exersata, stiu sa pupe in cur cu o precizie de ceasornic si sa rada fortat la toate glumele proaste ale sefilor, chiar si cand faza n-are niciun haz. Se se pare ca piata muncii contemporane ofera bonusuri substantiale mai ales pentru abilitatile remarcabile dezvoltate in arta linguselii de birou.
Strategia lor de supravietuire e simpla, fiindca daca pe partea de munca sunt complet habarnisti, trebuie sa compenseze prin alte zone. Si cum altfel sa intri pe sub pielea managementului daca nu prin stomac? Asa apar celebrele caserole aduse de acasa in fiecare luni dimineata. Tipa de la contabilitate sau de la marketing vine triumfatoare in bucatarie, asaza pe masa o tava cu vreo placinta sau vreo prajitura bibilita de duminica seara si incepe sa defileze, aratand tuturor ce gospodina desavarsita si ce suflet bun are ea. Strategia de a inlocui lipsa rapoartelor de activitate cu o tava plina de zahar pudra este de-a dreptul geniala.
Partea cea mai amuzanta si de-a dreptul penibila e ca ea chiar traieste cu impresia ca toata lumea e topita dupa talentele ei culinare. Nu observa, saraca, ca colegii iau cate o bucatica si gusta doar dintr-un bun simt elementar, ca sa nu o lase acolo cu farfuria plina, nu pentru ca mancarea aia ar fi vreo minune gastronomica. Oamenii mesteca de complezenta, zambesc stramb, zic un “mda, e buna” printre dinti si fug repede inapoi la calculatoarele lor, bucurosi ca au scapat de gura ei. Este cu adevarat remarcabil cum mestecatul lent in bucatarie devine o tehnica avansata de negociere a pacii sociale interdepartamentale.
Dar scopul principal oricum a fost atins. Caserola aia ajunge, parca din intamplare, si pe biroul sefului cel mare, insotita de acelasi zambet de plastic si de o intrebare lingusitoare. Si uite asa, in timp ce unii stau si se spetesc cu munca pe bune, isi strica ochii in monitoare si rezolva probleme reale, altii avanseaza sau isi asigura linistea la job doar fiindca stiu sa aduca placinta cu mere la momentul potrivit si sa dea din cap aprobator la fiecare tampenie debitata de la conducere. E de-a dreptul frustrant sa vezi teatrul asta in fiecare zi, dar pana la urma te consolezi cu gandul ca mastile astea cad intotdeauna cand vine o criza adevarata la proiect, unde nicio caserola din lume nu mai poate sa salveze situatia, pe principiul ca la următorul audit financiar general placinta cu visine nu mai acopera lipsa tabelelor din Excel.
Leave a Reply