Exista prin trecutul nostru niste intalniri care nu-ti intorc viata pe dos, nu-ti schimba destinul si nu te fac alt om, dar care iti lasa in cap o amintire atat de curata incat o pastrezi acolo ani de zile. Cu ceva timp in urma, am patit si eu chestia asta. Am cunoscut un om, complet intamplator, cu care m-am asezat la o masa, am cerut o cafea si am inceput sa povestim de parca ne stiusem de o viata intreaga. Am ras, am trecut de la un subiect la altul fara nicio jena si, pentru cateva ore bune, am uitat complet sa ne mai uitam la telefoane sau sa verificam cat s-a facut ceasul. Evadam pur si simplu din cursa noastra zilnica fara sa cerem voie nimanui.
Partea interesanta e ca dupa ce s-a terminat ziua aia, drumurile noastre au mers in directii complet diferite, asa cum se intampla de cele mai multe ori in realitate. Nu ne-am facut promisiuni uriase, nu am inceput sa ne sunam zilnic si nici nu am incercat sa tragem de relatia asta ca sa o transformam cu forta in ceva mai mare. Fiecare s-a intors la grijile lui, la ratele lui si la rutina de zi cu zi. Si totusi, de fiecare data cand imi mai aduc aminte de dupa amiaza aceea si de discutiile noastre, ma trezesc cu acelasi zambet tamp pe fata, de parca s-ar fi intamplat ieri.
Asta pentru ca ne-am obisnuit sa credem ca daca o relatie sau o amicitie nu tine pana la adanci batraneti, inseamna ca a fost o pierdere de timp. Alergam tot timpul dupa garantii, vrem ca totul sa fie permanent, sa stie tot internetul de combinatiile noastre si sa avem oameni pe care sa-i bifam in lista de contacte pentru totdeauna. Dar adevarata smecherie e sa accepti ca unele faze sunt faine exact pentru ca sunt scurte. Sunt moments care apar in viata ta doar ca sa-ti mai potoleasca un pic zgomotul de fond din cap si sa-ti arate ca se poate sa ai o discutie normala, fara masti, fara interese ascunse si fara teatrul ala ieftin de politete pe care il jucam in fiecare zi la birou. Consumam clipe fara sa ne pese de contracte semnate pe termen lung.
Pana la urma, te ridici de la masa aia, iti platesti jumatatea ta de nota, iti iei ramas bun cu o strangere de mana si pleci mai departe in balamucul tau. Omul ala dispare din peisaj si probabil n-o sa-l mai vezi niciodata, dar ramai cu linistea aia buna ca, pret de cateva ore, viata a fost exact asa cum ar trebui sa fie mereu: simpla, relaxata si fara nicio miza.
Este de-a dreptul extraordinar să citesc asta, pentru că descrii o pagină din propria mea viață. Și ai mare dreptate cu tot ce ai scris. Am trăit exact aceeași magie cu un om complet necunoscut. Ne-am așezat la masă și orele s-au transformat în minute; discuția a fost atât de plină de viață, de glume și de adevăr, încât am simțit că pot să las orice armură jos. Ne-am mărturisit secrete fără nicio grijă, simțind că există o acceptare totală între noi.
Când ne-am despărțit, am rămas cu o stare de liniște și pace atât de profundă, încât și acum, când mă gândesc, îmi dau seama că mi-a rămas vie dorința de a mai vorbi cu el, de a mai prelungi un pic acea stare de bine.
Este exact așa cum spui tu: amintirea asta nu se șterge, ci îți aduce instant un zâmbet pe buze și o bucurie uriașă de fiecare dată când revine. Până la urmă, sunt stări care nu se explică, ci doar se simt cu toată ființa. Să trăiești așa ceva într-o viață este pur și simplu extraordinar, iar felul în care ai pus totul în cuvinte m-a emoționat profund.