Dupa douazeci de ani, primesti acea invitatie pe grupul de WhatsApp pentru reuniunea de liceu sau de facultate. La inceput te cuprinde un val de emotie si amintiri frumoase, crezand ca veti depana amintiri ca in vremurile bune. Dar cum se apropie data evenimentului, cum realizezi ca intalnirea nu e despre regasire, si despre un bilant public al succesului financiar si social. Devine o competitie absurda unde se masoara conturile si realizarile. Oamenii vin inarmati cu cele mai scumpe haine, cheile de la masini lasate la vedere pe masa si discursuri bine exersate despre carierele lor “fulminante” si vacantele exotice. Toata lumea pare sa fi devenit manager peste noapte.
E un spectacol destul de obositor, in care fostul tocilar vrea sa demonstreze ca s-a imbogatit, iar fostul rebel vrea sa arate ca s-a cumintit si a devenit un domn respectabil. Este fascinant cum niste oameni maturi simt nevoia sa isi prezinte realizarile ca pe un catalog de oferte. Dupa trei ore de zambete fortate si intrebari de tipul “tu cu ce te mai ocupi?”, realizezi ca oamenii aceia dragi au disparut demult, lasand in loc niste straini plini de ei, care cauta doar validare. Iti dai seama ca ai platit un meniu scump doar ca sa asculti monologuri despre credite si functii pompoase. Ati fost la o astfel de reuniune doar ca sa va confirmati ca decizia de a ramane acasa ar fi fost mult mai sanatoasa?
La întâlnirea de liceu am fost singura proastă îmbrăcată normal, în blugi și tricou. Restul colegilor au venit la costum și rochii de gală, de parcă participau la premiile Oscar. Am rezistat exact 30 de minute la acea masă. Când am realizat că revederea este doar o fațadă, m-am scuzat elegant, mi-am lăsat partea de contribuție organizatorului și am plecat. Am rămas cu un gust amar, dar extrem de împăcată cu mine că nu am participat mai departe la toată acea falsitate.