Daca stai sa analizezi lucrurile la rece, amabilitatea nu costa absolut nimic. Nu iti ia din timp sa spui un “multumesc” sincer unui ospatar, sa lasi pe cineva sa treaca in trafic sau sa zambesti omului de la casa de marcat care e la fel de obosit ca tine. Teoretic, ar trebui sa fie cel mai simplu si mai natural comportament uman. Practic insa, parca traim intr-o competitie permanenta in care cel care lasa de la el sau se poarta cu blandete e privit instantaneu ca fiind slab, naiv sau usor de manipulat. Se pare ca un simplu salut politicos a devenit un semn clinic de slabiciune de caracter.
Am transformat amabilitatea intr-o vulnerabilitate de care ne temem. Ne punem o masca de oameni duri, ocupati si distanti inca de cand iesim pe usa casei, ca un sistem de aparare impotriva unei lumi pe care o consideram din start ostila. Daca esti prea amabil la birou, colegii incep sa iti paseze din sarcinile lor. Daca esti prea politicos in trafic, nu mai apuci sa iesi dintr-o intersectie saptamani intregi. Astfel, ne justificam propria raceala spunand ca ne “setam granite” si ca ne protejam energia, cand de fapt nu facem decat sa alimentam acelasi cerc vicios de nepasare in care ne plangem apoi ca traim. Este de-a dreptul induiesator sa vezi cum ignorarea unui salut devine o mare victorie strategica in apararea spatiului personal.
Suntem atat de prinsi in micile noastre razboaie zilnice, in griji, facturi si obiective de atins, incat am inceput sa privim interactiunea cu ceilalti ca pe o frictiune, nu ca pe o conexiune. Sa fii amabil cere un mic efort de atentie. Inseamna sa iesi pentru o secunda din propria bula si sa realizezi ca si cel din fata ta are o zi grea sau duce o lupta despre care tu nu stii nimic. Pana la urma, este mult mai usor sa fii morocanos si sa iti versi frustrarile pe primul venit. E comportamentul lenes, pe pilot automat. Adevarata eleganta si putere de caracter se vad tocmai atunci cand ai resursele interne sa ramai un om cald si decent intr-o lume care iti ofera la fiecare colt motive sa devii exact invers.
Ne grăbim spre nicăieri și ne vărsăm frustrările pe primul om întâlnit în cale, transformând politețea într-o slăbiciune.Acum câteva săptămâni, stăteam la rând la o farmacie. În spatele meu, o mămică cu un bebeluș de câteva luni încerca să-și liniștească puiul care plângea. Când mi-a venit rândul, am considerat că este absolut normal, uman și firesc să o invit în față. Bătrânii și mamele cu copii mici ar trebui să aibă mereu prioritate, mai ales într-o farmacie, unde nimeni nu merge de plăcere. Reacția unui domn din spate, de o vârstă cu mine, a fost însă plină de revoltă și cuvinte urâte. N-a putut tolera un gest simplu de bunătate. Am ales doar să mă uit la dânsul, să zâmbesc în fața acelei frustrări triste și să-i spun cu calm: A fost alegerea mea și vă rog să o respectați.
Uneori mă surprind visând la vremuri de mult apuse, la o aristocrație a spiritului în care vorbitul era altfel, formulările aveau parfumul respectului, iar politețea era apreciată și la ea acasă. Astăzi, în toate domeniile vieții ,de la stradă și până la întâlnirile de business ,oamenii par că au uitat să fie umani. Se strigă mult, se tratează de sus și se vorbește urât.Și totuși, chiar dacă trăim într-o eră a oamenilor grăbiți și supărați, cred cu tărie că răspunsul nu este să ne punem și noi măști de fier. Adevărata eleganță este exact cea despre care scrii tu: să rămâi un om cald, blând și decent, chiar și atunci când lumea îți oferă toate motivele să devii invers.