Uneori stau și mă gândesc de ce ne e atât de dor de vremurile în care n-aveam aproape nimic. Azi avem totul la nas, comanzi mâncare pe telefon la miezul nopții, ai mii de filme pe ecran când ai chef, mașini, vacanțe și rafturi pline ochi în magazine.
Și totuși, când îmi fuge mintea la copilărie, nu-mi vin în cap mari realizări, ci mărunțișurile de atunci.
Portocalele de Crăciun, de exemplu. Le țin minte și acum mirosul. Nu le găseai toată ziua pe toate drumurile. Tocmai de aia, când apăreau două-trei pe masă de sărbători, ziceai că s-a deschis cerul. Le curățai încet, să nu pierzi nimic, și rămâneai cu mirosul pe degete toată ziua. Azi găsești portocale oricând, grămezi întregi la fiecare colț de stradă, și tocmai de asta nu mai au niciun farmec.
La televizor prindeai două-trei emisiuni amărâte. Dacă nu-ți convenea ce dădeau, n-aveai ce să schimbi. Te uitai la ce era sau, mai des, închideai drăcia și ieșeai direct pe uliță. Acolo era distracția adevărată. Fără programări și fără telefoane, găseam noi ce să facem cu o minge de cauciuc, o bicicletă ruginită sau o baltă plină de noroi. Ne certam, ne împăcam după cinci minute, ne juleam coatele și ne făceam că nu auzim când începeau ai noștri să ne strige de la poartă că se întunecă.
La țară, vecinii intrau pe poartă fără să bată sau să trimită mesaje înainte. Punea unul o bucată de pâine pe masă, altul aducea niște roșii din grădină sau o felie de lubeniță și se stătea la taclale până noaptea târziu. La bunici nu ne trebuiau hoteluri de lux sau piscine. Aveai curtea, animalele, o livadă și un drum prăfuit pe care îl știai pe de rost. Dimineața mirosea a pământ reavăn și a mâncare caldă, iar ziua părea că nu se mai termină.
Nu ne lipsește sărăcia de atunci și nici nu vrea nimeni să se întoarcă la cozi și neajunsuri. Ne e dor de faptul că nu stăteam cu ochii pe ce n-avem. O minge de trei lei aduna toți băieții la un loc, o vizită la bunici era vacanță curată, iar așteptarea aia lungă făcea ca orice fleac primit de sărbători să pară o minune.
Azi primim totul instant și nu ne mai bucură nimic. Am câștigat confort, dar am pierdut răbdarea de a ne bucura de lucrurile simple.
Ne întoarcem în copilărie cu nostalgie pentru că acolo eram complet fără griji. Viața de adult vine la pachet cu tot tacâmul ei greu, cu job, copii și gânduri care nu se opresc. Dar atunci? Atunci trăiam pur și simplu. Îmi amintesc și acum fericirea aia sinceră din copilăria mea, din toată sărăcia și neajunsurile de la țară, când așteptam să vină tata acasă cu o napolitană, o ciocolată cu rom sau cu portocalele de Crăciun. Nu aveam multe, dar aveam capacitatea de a transforma orice fleac într-o minune.
Astăzi ne lăsăm mult prea ușor capturați de ecrane și de agitație, iar în esență, asta ne lipsește cel mai mult: prezența.
Însă eu am învățat că și ca adult poți să trăiești cu adevărat viața. Am învățat să mă bucur de moment. Chiar dacă responsabilitățile sunt acolo și nu pleacă nicăieri, poți oricând să asculți o melodie bună, să dansezi, să râzi în hohote și să te simți liber și fericit.
—————————————–
Hai că m-am lungit cu vorba!😉
Las loc și altora acum.
Îndrăznește cineva să spargă gheața la comentarii și să ne spună ce-i lipsește cel mai mult din vremurile de demult?