Există o formă de ipocrizie care mi se pare aproape fascinantă.
Te prezinți în fața lumii drept femeie de casă, vorbești despre familie, respect, fidelitate și valori, iar în spatele acestei imagini îți construiești o mică viață paralelă despre care soțul tău nu știe nimic.
Și nici măcar nu e vorba de vreo mare pasiune de film. De multe ori e vorba chiar de amantul pe care îl iei la mișto cu prietenele la o cafea, despre care spui că nu e de nasul tău și la care strâmbi din nas în public. Dar după ce se închid ușile, toate principiile astea mari dispar fără urmă.
Ani la rând îți construiești imaginea perfectă. Postezi poze de la vacanțe, scrii mesaje siropoase de ziua soțului, vorbești despre copii și dai lecții altora despre cum se ține o casă. În același timp, ștergi istoricul conversațiilor de pe telefon înainte să intri pe ușă.
Nu faptul că nu mai merge o căsnicie e problema. Se întâmplă să nu mai simți nimic, să te schimbi sau să vrei altceva. O despărțire directă, oricât de dureroasă ar fi, măcar e o chestie asumată.
Mizeria începe când vrei să le ții pe toate: și confortul de acasă, și bărbatul care te întreține și are încredere în tine, și distracția din umbră, și statutul de soție model pe internet. Îl lași pe omul de lângă tine să creadă că trăiește într-o familie normală, în timp ce tu vii acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și pui masa de seară.
Poți să pui câte poze frumoase vrei de sărbători și să scrii romane despre iubire. Caracterul se vede exact în reflexul de a curăța notificările înainte să pui telefonul cu ecranul în jos pe noptieră.
Nu e nicio mare dramă și nicio poveste complicată aici. E doar lăcomia de a avea și siguranța căsniciei, și amantul secret, și aplauzele celor din jur.
Leave a Reply