A devenit aproape un reflex fizic. Mergi pe strada pe modul rapid, depasesti oameni pe trotuar de parca ai fi la raliu, te enervezi daca liftul intarzie zece secunde si verifici telefonul din mers de parca ai avea de rezolvat o criza mondiala. Te urci la volan sau te arunci in autobuz si gata, esti in transee. Schimbi benzile la milimetru, fortezi semaforul pe galben si stai cu dintii stransi si spatele incordat de parca te bati cu toata lumea. Se pare ca avem cu totii impresia ca daca nu ajungem acasa cu trei minute mai devreme, riscam sa pierdem premiul cel mare pentru cel mai eficient robotel din cartier.
But daca te opresti o secunda din toata agitatia asta, te izbeste intrebarea: de ce ne grabim chiar si atunci cand nu ne asteapta nimeni? De ce alergam ca nebunii spre o casa goala, spre o duminica in care oricum n-avem nimic de facut sau spre o intalnire unde stim sigur ca ceilalti vor intarzia? Ne-am stricat reflexele de tot. Pur si simplu am uitat cum se merge normal pe strada, fara sa avem senzatia ca suntem mereu pe modul de avarie sau ca pierdem ultimul tren. Este de-a dreptul fascinant cum dezvoltam o criza de nervi pentru ca semaforul ne tine pe loc treizeci de secunde, doar ca sa ajungem mai repede pe canapea si sa pierdem doua ore dand scroll pe retele.
Adevarul e ca ne-am invatat sa fim dependenti de starea asta de panica inventata. Daca incetinim ritmul, daca mergem la pas si ne lasam capul in pace, riscam sa dam de linistea aia inconfortabila in care incep sa apara intrebarile adevarate. Alergam ca sa nu cumva sa ramanem singuri cu noi insine, sa nu simtim golul de dupa o zi de munca sau sa nu realizam ca, de fapt, nu avem nicio destinatie care sa merite atata zbucium. Ne pacalim singuri ca suntem importanti si ocupati doar pentru ca suntem mereu pe fuga, cand, de fapt, suntem doar agitati de pomana, de frica sa nu ramanem naibii un minut in liniste si sa vedem ca n-avem nicio treaba.
Rândurile tale m-au izbit ca o oglindă a trecutului meu. Ani de zile am fost acea femeie mereu pe fugă. Grăbită în toate, cu o listă nesfârșită de treburi, o adevărată furtună în trafic, un Schumacher pe tocuri care trebuia să ajungă mereu prima. Credeam că asta înseamnă să fii vie și importantă.
Dar ai perfectă dreptate. Goana aceea nu era despre destinație, ci despre fuga de mine. Totul s-a schimbat în momentul în care am reușit, în sfârșit, să îmi găsesc liniștea interioară. Când m-am împăcat cu mine, cu trecutul și cu toate lucrurile din viața mea, toată acea urgență falsă s-a dizolvat. Nu mai aveam de ce și în fața cui să demonstrez nimic.
Recent am descoperit ceva ce înainte mi s-ar fi părut o pierdere de timp: să stau degeaba, să nu fac absolut nimic este pur și simplu perfect. Se simte fantastic. Să fii bine în propria prezență, să îți fie drag de tine, să fii fericită în spațiul tău fără să ai nevoie de zgomot sau agitație…asta este adevărata libertate. Când ești bine cu tine, timpul nu mai este un dușman pe care trebuie să-l învingi, ci un prieten cu care te așezi la masă, în liniște.