Te uiti pe retele la cate un comentariu si ramai crucit, atata fiere si atata venin aruncate dintr-un foc, de zici ca autorul e vreun gladiator fioros scapat din arena, gata sa rupa tot ce prinde in cale. Imparte pumni in stanga si-n dreapta, injura de mame, face pe toata lumea proasta si da lectii de viata de parca a coborat el direct cu adevarul suprem sub brat.
Dupa care, daca ai ghinionul sa-l vezi pe strada la lumina zilei sau la o coada la paine, iti vine sa razi in hohote. E un om sters, cu privirea in pamant, care merge pe langa pereti sa nu cumva sa-l atinga cineva pe maneca. Daca-l calci din greseala pe adidasi in autobuz, isi cere el scuze de trei ori si coboara la prima statie de rusine.
Dar cum ajunge acasa, cum trage usa dupa el si-si aprinde ecranul, se transforma instantaneu in marele zmeu al neamului. Tastatura aia ieftina de plastic e ca o masca de fier sub care se ascund toti fricosii care n-au curaj sa scoata o vorba la o sedinta de bloc sau in fata sefului la munca.
Fata-n fata e greu, taica. Cand esti langa un om si vrei sa-i spui o mizerie, trebuie sa-l privesti in ochi, ii simti respiratia, ii vezi umerii cum se incordeaza si stii ca o vorba aruncata prost poate sa se intoarca instantaneu sub forma unei palme peste ochi sau a unei replici care te lasa mut in fata tuturor. Acolo exista riscuri, exista rusine, exista bataie de cap.
Pe internet? Zero. Esti tu cu tine in camera ta intunecata, cu picioarele pe calorifer, si arunci cu bolovani peste gard fara sa te vada nimeni. Nu-l vezi pe celalalt cum se schimba la fata, nu-l vezi daca-l doare sau daca-i tremura mainile; pentru tine e doar o poza mica, un cont pe care poti sa-ti versi toti nervii si toata lehamitea pe care le-ai adunat peste zi.
Si mai e o treaba, gasca. Niciun las nu e mai periculos decat atunci cand simte ca are in spate alti zece parliti care-i dau dreptate. Arunca o insulta groasa, ii dau trei necunoscuti cate o inimioara si gata, se simte important, simte ca a castigat un razboi mare. Daca-l pui sa lege trei argumente cap-coada fara sa injure sau fara sa treaca la jigniri de curtea scolii, se blocheaza ca un calculator vechi.
Asta nu e niciun fel de curaj, e doar lasitate pura data cu parfum. Curaj e cand ai sange-n instalatie sa-i spui omului verde-n fata ce nu-ti convine, stand drept, cu riscul sa te certe sau sa nu-ti mai dea buna ziua. Cand latri de dupa o poza falsa si pe urma bagi telefonul in buzunar tremurand sa nu-ti afle careva adresa, esti doar un catel mic care face gura mare doar fiindca e poarta incuiata cu lacat.
Textul tău spune un adevăr dureros, dar m-a făcut să reflectez și la o altă latură a acestei realități. Cred cu tărie că ecranul și social media nu i-au schimbat pe oameni, și doar le-au oferit o libertate deplină de a fi ei înșiși. Până la urmă, nimeni nu poate oferi lumii decât ceea ce poartă deja în interior: cine are pace, oferă decență, iar cine este plin de ură și frustrare, va vărsa, din păcate, jigniri.
Ceea ce mă întristează și mă surprinde cel mai tare în toată această poveste nu este comportamentul tinerilor, de la ei te-ai putea aștepta la impulsivitate, fiindcă încă nu cunosc viața. Durerea vine când vezi oameni în toată firea, oameni în vârstă care au trecut prin viață, folosind un vocabular vulgar și revărsând atâta răutate gratuită asupra unor necunoscuți. Te întrebi, cu o strângere de inimă, de unde s-a adunat atâta venin și cum aleg unii să-și ocupe timpul și viața urând din spatele unui ecran.
Cred că mulți au înțeles total greșit libertatea de exprimare, confundând-o cu dreptul de a-i răni pe ceilalți. Pe zi ce trece, mi se confirmă că decizia mea de a mă retrage din acest zgomot virtual a fost cea mai bună alegere.
Până la urmă, dincolo de ecrane, măști și platforme care se strică, contează mult cum pui capul pe pernă seara. Iar eu aleg oricând să îmi protejez liniștea și să ofer, pur și simplu, respect.