Pui mana pe telefon, suni pe cineva si primele trei secunde sunt mereu la fel “Auzi, zi repede ca sunt pe fuga, am o zi plina”. Te intalnesti cu un amic pe strada, il intrebi ce mai face si din start se uita la ceas “Fug, frate, n-am timp de nimic, sunt rupt”. Parca e un concurs neoficial si cine e cel mai obosit si mai alergat primeste vreo diploma. E destul de melancolic sa vezi cum toata tihna si bucuria de a sta la o vorba s-au inlocuit cu o graba nebuna de a ajunge nicaieri.
Dar timpul e exact ala pe care l-am avut mereu. O zi are tot 24 de ore, exact ca acum 50 de ani. Nu s-a micsorat ziua si nici n-au fugit orele de pe ceas. Doar ca am ajuns sa ne pierdem mintea si energia in toate prostiile de zi cu zi. Privesc uneori cu un regret cald spre serile cand ne strangeam pe o banca fara sa ne uitam la ceas, cand o cafea se bauta in doua ore de vorba curata si cand nimeni nu se scuza ca e prea ocupat sa traiasca.
Vezi faza asta la fiecare pas. Zici ca n-ai timp sa bei o cafea linistit zece minute, dar ai timp sa stai pe Waze in aglomeratie. Te plangi ca n-ai timp sa-ti faci ceva de mancare, dar freci menta pe TikTok cat astepti curierul. N-ai timp sa citesti zece pagini, dar prinzi doua ore de scroll pe Reels inainte sa adormi.
Sau faza aia cand te roaga un prieten sa va vedeti jumatate de ora. Bagi placa aia obosita “Mama, sunt ingropat in treburi saptamana asta, vorbim in weekend”. Dar in aceeasi seara te prinzi ca ai pierdut trei ore uitandu-te la episoade legate dintr-un serial.
Placa asta cu “n-am timp” a devenit scuza perfecta pentru orice. E mult mai simplu sa arunci fraza asta decat sa recunosti ca ti-a fost lene sau ca n-ai chef.
N-are nicio treaba cu vreo filozofie. Ai timp fix pentru ce vrei tu sa ai, restul sunt doar gogosi si scuze ieftine, lasand in urma doar niste ore pierdute in fata ecranului.
Leave a Reply