Nimic nu e mai iritant decât colegul ăla care intră în birou cu un zâmbet de reclamă la pasta de dinți și te întreabă de ce nu ești “entuziasmat” de noul proiect. Există o presiune socială bolnavă să fim mereu fericiți, recunoscători și plini de energie, de parcă am fi alimentați de baterii, nu de cafea proastă și stres.
Dacă spui că ai o zi proastă, ești imediat catalogat drept “toxic”. De când a devenit onestitatea un defect? Eu cred că avem dreptul să fim morocănoși până la prânz fără să ne explice cineva cum să ne “aliniem chakrele” sau să ne vizualizăm succesul în timp ce completăm tabele. Această pozitivitate toxică nu e despre bunăstare, ci despre a masca oboseala sub un strat de entuziasm de fațadă, care să dea bine în pozele de pe LinkedIn.
Voi cât de mult mimați fericirea la muncă doar ca să nu fiți chemați la o “discuție constructivă” cu HR-ul? Merită efortul de a purta masca asta de fericire prefabricată sau ați ajuns în punctul în care preferați să fiți sinceri, chiar cu riscul de a nu fi “omul de echipă” ideal din manualul de branding?
Nu am rezerve infinite de energie și am învățat recent să mă retrag când simt nevoia, fără să cer scuze nimănui. Să spui deschis că azi vrei doar liniște, nu te face un om rău, și un om liber. Decât un zâmbet fals, mai bine o tăcere sinceră. O temă de discuție excelentă, felicitări!