Există o specie aparte de colege care au impresia că funcția vine la pachet cu un titlu nobiliar. Le recunoști după modul în care cer o cafea sau dau o sarcină: un amestec de prețiozitate și condescendență care te face să te întrebi dacă nu cumva au fost teleportate direct de la Curtea de la Versailles într-un bloc de birouri din Pipera.
Își aranjează ținuta și discursul cu o grijă maniacală, încercând să convingă pe toată lumea că sunt de o eleganță rară, în timp ce singura lor profunzime e dată de stratul de fond de ten. E fascinant cum refuză să vadă că respectul nu se câștigă prin tonul ridicat sau prin pantofii care par să le chinuie la fiecare pas, ci prin ceva ce nu se poate cumpăra de la mall: bunul-simț.
Voi cum reușiți să rămâneți serioși când o astfel de “aristocrată” începe să vă explice cum stă treaba cu eticheta, în timp ce ignoră cele mai elementare reguli de politețe față de cei pe care îi consideră “subalterni”?
Leave a Reply