Am trecut de sute de ori pe drumul ala. De fiecare data imi spuneam ca ma opresc data viitoare, ca n-am timp ori ca ma grabesc. Pana intr-o dimineata in care n-am mai avut niciun chef de scuze, am tras pe dreapta si m-am dat jos. E destul de melancolic sa vezi cum anii au sters linistea din noi si cum am lasat drumul copilariei sa se umple de balarii si uitare.
Poarta era aceeasi. Lemnul mai batran, vopseaua aproape disparuta de tot, dar a scartait exact cum imi aminteam. Cand eram pustic, zgomotul ala insemna ca s-a intors cineva acasa. Acum imi spunea doar ca anii au trecut si pe aici. Curtea parea mult mai mica, probabil pentru ca m-am facut eu prea mare. Nucul din colt era tot acolo, iar sub el inca mai statea banca pe care bunicul isi bea paharul de vin dimineata, uitandu-se la un sat care nu se grabea niciodata. Privesc uneori cu un regret cald spre diminetile alea fara griji, cand timpul curgea incet si cand nu aveam graba asta nebuna de a ajunge nicaieri.
In casa mirosea a lemn vechi, a lut si a praf. Un miros pe care nu l-am mai gasit nicaieri, oricat de curate sau scumpe au fost locurile prin care am stat de atunci. Am intrat in camera in care dormeam vara. Patul parea mic de tot. Fereastra era la fel, iar pe pervaz inca se mai vedea linia aia trasata cu creionul unde imi masuram inaltimea in fiecare vacanta. Voiam neaparat sa ma fac mare. Am zambit scurt. Am ajuns mare, doar ca nu mi-a zis nimeni ce bataie de cap vine la pachet si cate chestii ai pe cap cand te faci adult.
In spatele casei era gradina. Acolo alergam descult prin iarba, rupeam cate o rosie direct de pe vrej, o stergeam pe pantaloni si o mancam direct asa, iar apa rece din fantana era mai buna decat orice sucuri de la magazin. M-am asezat pe prispa. Pentru prima data dupa 20 de ani n-am mai scos telefonul din buzunar. N-am verificat niciun mesaj si n-am simtit ca pierd ceva. Din contra, parca imi luam ceva inapoi.
O casa batraneasca nu e doar o adunatura de scanduri si caramizi. E locul unde erai cel mai simplu si mai curat, fara masti si fara stres. Cand pleci, ai impresia ca lasi locul in urma, dar casa ramane tot acolo, noi suntem aia care ne pierdem prin lume. Cand te intorci dupa atatia ani, intelegi de fapt faza: nu-ti era dor doar de garduri si ziduri, iti era dor de omul care erai tu atunci, lasand in urma doar linistea din ograda veche.
Leave a Reply