De multe ori ma intreb daca mancarea chiar si-a schimbat gustul sau daca noi ne-am schimbat atat de mult, incat nici nu mai avem rabdare s-o gustam cu adevarat. Ne place sa credem ca economisim timp comandand la doua click-uri distanta, dar uitam ca ne-am transformat mesele in niste alimentari mecanice facute pe coltul biroului.
Astazi e suficient sa deschizi o aplicatie, alegi ce-ti face cu ochiul si, in zece-cincisprezece minute, cineva iti suna la usa. Recunosc, e comod. Si eu fac asta uneori. Dar daca ma intrebi ce am mancat acum doua saptamani, probabil n-as sti sa-ti raspund. A fost doar o alta masa luata pe fuga, intre doua telefoane si ultimele e-mailuri din ziua aia.
Cand eram copil, la bunici, mancarea incepea cu mult inainte sa ajunga pe masa. Dimineata, bunica aprindea aragazul sau focul, iar prin casa incepea sa se simta mirosul de ceapa calita, de paine proaspata ori de ciorba care fierbea incet. Nu se grabea nimeni. Mancarea isi vedea de treaba ei, iar noi de ale noastre. Plecam prin curte, ne cataram prin pomi, dispaream cu orele, iar din cand in cand ajungea pana la noi cate un miros care ne amintea ca cineva pregatea masa.
Cred ca si asta facea bucata aia de paine mai buna. O asteptai. Nu aparea la usa intr-o punga de hartie. Crestea incet, odata cu foamea. Lasai adasii plini de noroi la prag si fugeai la masa fara sa-ti pese de nimic.
Acum, daca ceva dureaza mai mult de cateva minute, incepem deja sa cautam o varianta mai rapida. Ne-am obisnuit cu scurtaturile. Daca drumul pare prea lung, cautam alta ruta. Daca n-avem chef de o discutie, trimitem doua mesaje si consideram ca am rezolvat. Parca totul trebuie terminat cat mai repede.
Si nu spun ca tehnologia e un lucru rau. Ar fi ipocrit. Ne face viata mai usoara in multe privinte. Dar parca am ajuns sa credem ca, daca faci ceva repede, automat il faci si bine. Numai ca sunt lucruri care nu merg asa. O paine buna nu se face la foc automat, cum nici o prietenie sau increderea n-apar dupa doua mesaje pe chat. Chestiile solide cer timp.
Cand te grabesti tot timpul, inevitabil lasi ceva in urma. Uneori e doar gustul mancarii. Alteori sunt lucruri mult mai importante.
Daca ma gandesc bine, bunica nici nu statea doar sa gateasca. Mai iesea in curte, mai schimba doua vorbe cu vecina peste gard, mai gusta din ciorba, mai punea un lemn pe foc. Mancarea mergea in ritmul ei, iar nimeni nu parea deranjat de asta.
Astazi gatim printre notificari. Punem o tigaie pe foc, mai dam un mesaj, aruncam un ochi peste e-mailuri ori pe vreun clip si nici nu ne dam seama cand masa devine doar o bifa pe lista. Lasi telefonul cu ecranul in jos langa farfurie si te uiti la el din zece in zece secunde sa nu pierzi ceva. De multe ori nici nu mai stam la masa. Mancam in fata laptopului, in masina sau cu telefonul in mana. Terminam si nici nu stim exact daca ne-a placut ce-am mancat.
Cred ca nu ne lipsesc doar mancarurile de atunci. Ne lipseste tot ce venea la pachet cu ele: timpul, oamenii, mirosul din casa si faptul ca nimeni nu se uita la ceas sa plece undeva.
Nu spun ca era mai bine inainte. Imi place ca pot rezolva multe lucruri repede si nu mi-as dori sa renunt la ce avem azi. Dar uneori am impresia ca, in goana asta dupa eficienta, am pierdut tocmai ce dadea farmec lucrurilor simple.
De asta imi mai vine din cand in cand sa gatesc ceva care dureaza ore intregi. Nu ca sa fac pe marele bucatar, ci fiindca macar pentru doua ore ma oblig sa incetinesc. Si-mi dau seama ca exact asta imi lipseste cel mai mult.
M-ai dus în timp cu textul tău… și mi-ai răscolit cele mai dragi amintiri.
Mi-am adus aminte instant de bunica mea și de felul în care punea supa să fiarbă încet pe șpor, la foc de lemne. În timp ce mâncarea își vedea de treabă pe plită, ea le făcea pe toate: fugea în grădină, îngrijea animalele, făcea curat și tot avea timp să frământe aluatul pentru pâine, cozonaci sau tăiței proaspeți. N-o să uit niciodată gustul acelor turte coapte direct pe plită… era o tihnă și o liniște anume în simplitatea lor de a fi, care ne lipsește atât de mult azi.
Pentru mine, gătitul a rămas o relaxare totală. Oricât de grea sau obositoare îmi este ziua, momentul în care intru în bucătărie să fac mâncare sau prăjituri este cel în care mă deconectez complet și îmi găsesc liniștea.
Îți mulțumesc pentru acest text; mi-a amintit de ce iubesc atât de mult să gătesc și de ce merită, din când în când, să oprim timpul în loc.